„Despre asta e vorba într-un final, nu continuă, nu mai continuă niciodată ceea ce a fost. ”
Cred că toata lumea a avut cel puțin o dată o persoana dragă, un obiect, un hobby sau un animal de companie pe care la momentul respectiv nici nu își dădea seama cât îl prețuiește. Până în momentul când a realizat că l-a pierdut, sau când află că de fapt nu îl prețuiește. Eu însă nu vreau să vorbesc despre asta. Despre nimic din cele enumerate mai sus. Vreau să vorbesc despre anumite perioade specifice din viața noastră, despre amintirile create în acel interval de timp, pe care, abia acum îmi dau și eu seama, le “luăm de bune”, le tratăm ca și cum ni se cuvin, ca și cum nu ni le-ar putea lua nimeni și nimic de la picioare.
Așa că vreau să trec la subiectul pe care vreau să-l abordez, care în cazul meu a fost una din cele mai fericite perioade din viața mea. Anul din clasa a opta. Știu că probabil aici părerile sunt împărțite, și prin probabil vreau să spun sigur. Mulți dintre noi intră în stresul acela “academic” cum am mai văzut pe Tik Tok, când vine vorba de examene, de învățat mesajul textului liric, asocierile de la exercițiul 9, geometria aia plană de la exercițiul 5, subiectul trei. Însă, eu sunt aici ca să arăt toate aceste lucruri dintr-o altă perspectivă, o cu totul altă perspectivă, perspectiva mea.
Nu vreau să mint sau să par indiferentă de greutățile prin care urma trecem în acel an, am fost și eu stresată, dar cred că am fost stresată exact atunci când trebuia să fiu. Și stresul meu a durat cam câteva zile fix înainte de examen, nu pentru că eram nesigură pe lucrurile pe care le știu, pur și simplu conceptul de “Evaluare Națională” în sine mă făcea să mă simt așa. Cu asta vreau să ajung la perioada de dinainte de examen, poate dinainte de luna iunie, septembrie-mai. Despre acest interval vreau să vorbesc.
În septembrie, când ne-am întors la școală nu am remarcat nimic diferit, toate erau așa cum le lăsasem. Grupulețele din clasă, profesorii, chiar și atitudinea noastră ca și clasă față de școală. Nu am fost niciodată o clasa care să exceleze, nici cea mai bună clasă nu am fost. Dacă ar fi sa vorbim de atitudinea noastră unii față de ceilalți, dar totuși eram și noi un colectiv care trebuia să accepte diferențele care existau între noi.
Așa au trecut primele luni, am avut prima simulare, cea pe școală, am avut târgul de Crăciun, unde am strâns cei mai mulți bani, ne plăcea să fim primii la orice concurs. Ceea ce nici nu mi-am dat seama în intervalul acesta este că nu mă mai gândeam la nimic. Nu mai aveam tot felul de gânduri și întrebări care mă stresau. De ce? Sincer, nu știu, eu cred că a fost datorită faptului că îmi aveam ocupată majoritatea din timp. Și ce înseamnă că nu m-am mai gândit la nimic? Am putut să mă relaxez. Să îmi limpezesc mintea. Să mă regăsesc pe mine, să fiu împăcată cu persoana mea. Si totuși, de ce a fost așa de important? Pentru că mi-am găsit liniștea interioara… .
Între timp, încet-încet au început să se schimbe si relațiile dintre noi, dintre colegi. A fost foarte ciudat. Parcă într-o zi oarecare de luni m-am trezit și am observat că eram mult mai uniți, ne toleram unii pe alții. Eram uniți la teste, când pe unul din noi îl scotea la tabla și habar n-avea care-i titlul lecției, deschideam caietele si îi șopteam. Aste lucruri începuseră prin primăvară, când deja eram conștienți toți că mai avem trei luni împreună. Urmau pozele de album, pozele de diploma, săptămâna verde, banchetul și bineînțeles, festivitatea… .
Deja intrasem în perioada aceea în care puteai să simți vibe-ul specific finalului de a opta. Parcă și când mergeam pe holuri, chiar dacă erau pline de copii, puteam simți liniștea. Liniștea de după noi, liniștea care urma să fie fără noi in școală. Asta era. Nu auzeam nimic. Nu vedeam nimic. Și “nimicul” acesta, pentru mine era totul. Era mintea mea care începea să-și amintească și să proiecteze cum vor arata momentele în care noi nu o să mai fim aici. De ce zic că era totul? Pentru că fiecare pas pe care-l făceam pe hol, debloca o altă amintire pe care am trăit-o tot aici, cu câțiva ani în urmă. Nu doar că începeam să-mi amintesc, începeam să simt. Simțeam tot, din nou. Fiecare pauză înainte de teste, fiecare ora în care râdeam până nu mai aveam aer, fiecare notă pe care am primit-o, fiecare oră de sport, fiecare… . Asta vreau să spun prin “tot”. Ultimele mele luni din gimnaziu au fost o rememorare a tot ce trăisem, o călătorie in timp, mai mult un prezent în care aduceam deseori trecutul,și de acolo ele se împleteau atât de frumos.
Cred că exact așa aș descrie acel “rare aesthetic” pe care îl avem în perioada asta pe Tik Tok. Da, exact așa. Apoi, în mai, am avut în sfârșit pozele pe care le așteptam de atâta timp și pentru care, to be honest m-am pregătit înca din vara de dinainte. Îmi aveam rochia pregătită de luni întregi, pe care voiam să o port prima data cu acea ocazie. Pe lângă asta, mai erau și unghiile, makeup-ul și coafura. Am făcut pozele la Wonderland, toți împreună. Alt moment care a dus cumva la consolidarea legăturii dintre noi, să fim așa în afara mediului școlar, cred că aveam nevoie de asta.
După asta, a urmat cred că cea mai bună parte din toată acea experiență. Aș zice:”Welcome to the final show”… and I was wearing my best clothes . Pentru ca asa m-am simțit. Și da, vorbesc despre banchet. Nici nu pot explica ce simt încă și acum când mă gândesc la banchet, e un sentiment care nu dispare niciodată. Să îi văd pe toți colegii mei așa aranjați, toți laolaltă m-a emoționat foarte tare pe moment, pentru că noi practic tot timpul ne văzuserăm la școală dimineața, cu ținutele alea clasice pe care le purtăm la școală. Aici era diferit. Foarte. De la ora 16 până noaptea am dansat, am râs, am mâncat, am cântat, ne-am plâns că ne dor picioarele. Totuși am stat până la final. M-am bucurat însă, să simt durerile de mușchi a doua zi. M-am simțit mai vie ca niciodată. Pentru mine banchetul a fost un eveniment care și-a lăsat amprenta foarte mult asupra mea. Vreau să spun că eu până atunci nu mai fusesem la nici o petrecere propriu-zisă, unde se dansa, unde aveam DJ și multe altele. Eu nu mai dansasem niciodată până atunci, nici singură în casă nu prea dansam. Nici nu mai făcusem “vibing” cu alte persoane pe melodii. Multe dintre lucrurile pe care le-am făcut în seara aceea, nu le mai experimentasem până atunci, lucru care m-a scos din zona de confort. Poate îmi era rușine la început, poate că nu era destul de seară, poate că nu am vrut să ies în evidență atunci, dar apoi…nu m-am mai oprit până în ziua de azi. Da, acum merg la petreceri, acum dansez o grămadă la untold, acum cânt de față cu prietenii. Ce m-a schimbat? “Ziua aia”.
În ultima săptămână înainte de examen au fost bătăile cu apă, profesorii care ne prindeau ne confiscau pistoalele, copiii mai mici pe care îi stropeam. Mai erau și orele la care stateam si nu făceam nimic, povesteam cu profesorii. Ideea era că, nu se mai simțea “școala”, deloc. Eram într-un loc în care veneam să-mi văd prietenii și să mă distrez, în care nu aveam niciun stres.
Toată lumea se înțelegea cu toată lumea, parcă așa fusese dintotdeauna. Ei bine, nu. Nu era deloc așa, dar asta era toată ideea.
De ce tindem să apreciem lucrurile doar atunci când știm că se aproprie de final? Pentru că…așa suntem noi. Asta e natura umană. Dacă nu am profita de lucruri numai când urmează să le pierdem am mai fi noi? Probabil…dar nu în universul ăsta. Probabil undeva, cândva, există un loc unde toți avem numai valori și ne iubim unii pe alții… . Dar nu aici. Aici, ne bucurăm doar la final, și de aceea, mereu, finalurile ne fac să simțim că avem nevoie de o continuare…și cu nevoia asta rămânem pana la sfârșitul vieții. Despre asta e vorba într-un final, nu continuă, nu mai continuă niciodată ceea ce a fost. Rămânem doar cu dorul pentru acele momente, cu dorința să fi profitat mai mult, să fi știut mai multe.
“- Cu cine ai vorbit?”
“- O colegă…o fostă colegă.. .”
Lasă un răspuns