,,AM FOST VICTIMA UNEI SERII DE ACCIDENTE, LA FEL CA NOI TOȚI.”
Oare aşa o fi? Oare condiția noastră s-ar putea rezuma simplu la rezultatul unei serii de accidente? Poate. Sau poate asta este doar una din multele întrebări pe care Vonnegut se încumetă să le pună în romanul său cosmic ,,Sirenele de pe Titan”.
Cum ar fi să te întâlneşti cu un om care se poate materializa în diferite locuri din Univers, în timp şi spațiu, întorcându-se regulat pe Pământ? Şi cum ar fi ca acest om să îți prezică mai mult sau mai puțin cursul vieții, odată cu locul în care vei sfârşi? Şi cum ar fi să îți spună chiar că vei avea un copil cu soția lui?!?!?! Ei bine, aceasta este povestea lui Malachi Constant, cel mai bogat om din lume, căruia îi este prezisă, de către Winston Niles Rumfoord, o călătorie lungă începând de pe Terra şi având ca destinație fizică şi simbolică Titan, luminosul satelit al lui Saturn.
Firul povestirii îl urmăreşte într-o manieră satirică pe Malachi în această călătorie inevitabilă şi aparent absurdă, abordând teme precum fragilitatea eului constant (în opoziție cu tocmai numele personajului), futilitatea războiului, încăpățânarea iubirii de a se strecura şi în cele mai nefavorabile circumstanțe, lipsa de sens a vieții şi căutarea spirituală a absurdului.
La o primă vedere romanul pare scris oarecum verde-n față, cinic şi ironic în special față de oameni şi de nenumăratele lor încercări de a-și oferi un sens propriei existențe lipsite de acesta. La o a doua vedere cititorul își dă seama că așa e 🙂 Kurt Vonnegut scoate în evidență această nevoie a oamenilor prin arătarea rapidității cu care personajele adoptă o religie inventată în momente vulnerabile, religia Dumnezeului Absolut Indiferent ,,…dacă îngerii există, sper că sunt organizați în stilul mafiei.”
Ceea ce mi s-a părut în special interesant a fost faptul că relațiile dintre personaje par impersonale și reci, adăugând la peisajul SF cumva apocaliptic și prezentând un univers în care toată lumea trăiește din inerție. Totuși, în ciuda contextului sumbru, se observă momente de cotitură și apropiere între oameni, chiar și doar din instinct sau nevoie involuntară, arătând că și în cele mai adânci canale subterane (chiar și la propriu) se strecoară un firicel de lumină (sau muzică, în acest caz).
Nimeni nu are o concluzie privind întrebarea ,,de-ce-faci-orice”, dar pot spune că ,,Sirenele de pe Titan” m-a lăsat cu o impresie concluzivă. A ce? Nu știu. Dar în definitiv o concluzie. Lectura romanului te va face să realizezi că nimic nu are de fapt un sens, sau dimpotrivă, te va face să spui ,,Bănuiesc că cineva acolo sus mă place.”.
Lasă un răspuns