Există un moment ciudat pe care probabil l-ai trăit și tu. Stai în fața ecranului, urmărești un interviu, un vlog, o scenă dintr-un film și brusc simți că rezonezi foarte bine cu persoana aceea, te regăsești în ea. Simți chiar că aceasta poate să te înțeleagă mai bine decât oricine altcineva din viața ta. Nu te-ai întâlnit niciodată. Probabil nici nu știe că exiști. Și totuși a devenit o persoană de confort.
Asta este idealizarea. Și e mai complicată decât pare.
De unde vine nevoia asta?
Nu e un fenomen nou și nici unul de care să-ți fie rușine. Psihologic vorbind, avem nevoie de modele, oameni pe care să-i admirăm, în care să proiectăm ce ne dorim să devenim sau ce ne lipsește. Actorii, muzicienii, influencerii sunt candidații perfecți: îi vedem constant, îi auzim vorbind, le cunoaștem expresiile. Creierul nostru nu prea face diferența între o persoană pe care o vezi zilnic pe ecran și una pe care o cunoști în viața reală.
Problema apare când admirația devine ceva mai mult de atât.
De la admirație la obsesie – o pantă mai alunecoasă decât ai crede
Aici, situația devine interesantă și puțin inconfortabilă.
Există un concept în psihologie numit “Parasocial relationship”, o relație în care doar una dintre părți investește emoțional. Tu știi totul despre ei. Ei nu știu că exiști. Și totuși relația pare reală, deoarece creierul tău o tratează ca atare.
În doze mici, e inofensiv. Urmărești pe cineva cu plăcere, te bucuri când îi merge bine, te simți vag trist când dispare din online.
Dar uneori lucrurile escaladează. Îți selectezi opțiunea de a primi notificări pentru fiecare postare. Analizezi fiecare story, fiecare fundal de fotografie, fiecare persoană apărută în cadru. Cauți indicii. Construiești o poveste. La un moment dat nu mai urmărești un om real, ci un personaj pe care tu l-ai creat, asamblat din cioburi de conținut public.
Asta e deja stalking digital. Și se întâmplă mai des decât am vrea să recunoaștem.
Ce se întâmplă când întâlnești acea persoană?
Ai văzut imaginile. Concerte în care oamenii leșină. Meetup-uri în care cineva nu mai poate respira, nu mai poate vorbi, plânge fără să știe de ce. Țipete care acoperă orice încercare de conversație. Mâini întinse care nu respectă niciun spațiu personal.
De unde vine reacția asta?
Psihologii o numesc “celebrity worship syndrome”, un atașament față de o persoană publică care depășește admirația și intră în zona dependenței emoționale. Când întâlnești în carne și oase pe cineva față de care ai construit luni sau ani o relație imaginară, sistemul tău nervos nu știe cum să proceseze. E prea mult. În termeni neurologici, reprezintă aproape un șoc.
Problema e că în acele momente, celebritatea din fața ta nu mai e tratat ca un om. E tratat ca un simbol, ca o proiecție, ca o confirmare a unei povești interioare. Iar asta devine, fără să vrem, o formă de dezumanizare, chiar dacă intenția este admirație pură.
Ei chiar sunt ca noi. Și asta deranjează…
Unul dintre cele mai interesante momente din ultimii ani a fost valul de conținut în care vedetele au vrut să pară “normale”. Vloguri fără machiaj, stories cu dezordine în casă, interviuri în care vorbesc despre anxietate sau zile proaste. Intenția era bună. Dar reacțiile au fost împărțite.
O parte din public a apreciat. Altă parte s-a simțit dezamăgită. Ca și cum normalitatea lor ar fi stricat ceva.
Și tocmai asta spune totul. Noi avem nevoie ca ei să fie altfel. Este mai ușor să admiri pe cineva pe care îl crezi excepțional decât să-ți dai seama că excepționalul este, de fapt, construit prin muncă, noroc și o echipă de PR. Și tocmai de aceea îi punem pe un piedestal, o categorie de oameni care sunt speciali, perfecți… sau cel puțin vrem să fie.
Piedestalul pe care îl construim împreună.
Gândește-te la ce se întâmplă când un actor favorit face o greșeală publică. Reacțiile sunt aproape întotdeauna disproporționate, fie apărare oarbă, fie dezamăgire totală, ca și cum cineva drag ți-ar fi trădat încrederea. Dar de ce? El sau ea nu ți-a promis nimic. Nu te cunoaște.
Și totuși, din această dezamăgire colectivă s-a născut ceea ce numim azi “cancel culture”. Mecanismul e simplu: cu cât cineva e mai sus pe piedestal, cu atât căderea e mai spectaculoasă și cu atât mai mulți vor să fie martori la ea. Punem figurile publice sub o lupă imensă și le analizăm cu o strictețe pe care nu am aplica-o niciodată propriei noastre persoane. O glumă veche, o opinie nepopulară, un moment de slăbiciune,lucruri de care aproape fiecare dintre noi a fost vinovat cel puțin odată devin brusc dovadă a unui caracter iremediabil.
Ce e și mai interesant e că, odată urcat pe piedestal, celebrității i se impune un fel de a fi, o cutie foarte mică, cu reguli nescrise și margini invizibile. Celebritatea trebuie să fie inspirațională, dar nu arogantă. Sinceră, dar cu măsură. Imperfectă în mod simpatic, dar niciodată cu adevărat greșit. E aproape imposibil să te încadrezi în acea cutie pe termen lung. Și totuși, ne mirăm când cineva nu reușește.
Un exemplu potrivit este cazul lui Rachel Zegler, în care actrița a fost judecată atât pentru rolul ei în adaptarea literară a poveștii “Albă ca zăpada”, ea fiind pe jumătate de etnie columbiană și neavând trăsăturile necesare pentru personajul faimos, cât și pentru anumite comentarii pe care le-a făcut despre poveste, zicând că este învechită și misogină. Astfel Rachel Zegler a ajuns să facă parte din acest “cancel culture” pentru niște lucruri care nici măcar nu depindeau de ea, ci de cei care au instruit-o să zică acele comentarii pentru promovare și de cei care au ales-o pe ea pentru a juca rolul în ciuda trăsăturilor ei.
Sau gândește-te la momentele în care o celebritate spune ceva banal, fie o rețetă de dimineață sau o rutină obișnuită și toată lumea reacționează ca și cum ar fi vorbit un filosof. Același lucru, spus de un coleg de muncă, ar fi trecut neobservat.
Putem să o luăm ca exemplu pe Hailey Bieber în acest caz. A postat odată cum mânca sushi în timp ce avea pe față o mască. Atât. Și totuși, internetul a explodat. Sute de fete au început să posteze video-uri mâncând sushi cu o mască pe față. Un trend dintr-un gest pe care, cu siguranță, îl mai făcuseră și înainte, în intimitatea propriei case, fără să se gândească de două ori la el. Același gest, făcut de o fată obișnuită, ar fi trecut neobservat. Făcut de Hailey Bieber, a devenit un moment cultural.
Piedestalul nu e construit de o singură persoană. E un proiect colectiv, ridicat bucată cu bucată din like-uri,comentarii și clipuri virale.
Ce facem cu asta?
Nu trebuie să renunți la admirație. E frumos să ai oameni care te inspiră. Dar poate merită să te întrebi din când în când: admir ce a făcut această persoană, sau am construit în mintea mea o versiune a ei care nu există cu adevărat?
Primul e sănătos. Al doilea e o poveste pe care ți-o spui ție însuți.
Dar problema nu e doar individuală. Atâta timp cât, noi ca societate, continuăm să tratăm oamenii publici ca pe simboluri în loc de oameni, ciclul se repetă la nesfârșit. Îi urcăm pe piedestal, le cerem perfecțiune, ne dezamăgim, îi dărâmăm și apoi căutăm pe următorul.
Poate că schimbarea reală nu începe cu ei. Începe cu modul în care noi decidem să privim, cu puțin mai multă conștiință că în spatele fiecărui cont verificat e un om obișnuit cu zile bune și zile rele, cu greșeli și contradicții, la fel ca oricare dintre noi.
Dar până la urmă, dacă i-am coborî de pe piedestal, pe cine am mai avea de învinuit pentru propriile noastre așteptări neîmplinite?
Lasă un răspuns