Vânătorii de note

Ce se întâmplă atunci când autosabotarea prin intermediul notelor preia controlul asupra viața academică a unui elev?

Atunci când notele nu mai sunt simple calificative, ci singurul motiv pentru care mergem la școală, acestea încep să ne ucidă curiozitatea și motivația. Oricât am vrea să negăm uneori, unii dintre noi suntem adevărați vânători de note. Poate am devenit așa fără să vrem sau poate am știut de la bun început că tot ceea ce urmărim de la școală sunt notele, validarea pe care ne-o oferă și o reputație impecabilă. Oricum ar fi, în această situație, adeseori avem o scurtă clipă de luciditate în care ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat să continuăm încă doi, trei, poate cinci ani pe această cale sau preferăm să avem parte de un proces mai plăcut, în care să fim cu adevărat câștigători. Totuși, victoria e un concept diferit pentru fiecare, mai ales dacă ne raportăm la vânătorii de note, nu? Poate că uneori începem chiar să ne întrebăm dacă avem mai multe de câștigat sau de pierdut când ne regăsim în această tipologie de elevi.

Dar, până la urmă, ce contează? În catalogul meu școlar poți vedea doar 10, 10, 10, 9, din nou un 10, poate și un 7, dar e ok: pot să îmi repar media cu încă cinci de zece și două nopți nedormite. Pot să fac față la orice, numai să văd acea medie perfectă. Dar pot oare?

Adevărul e că, atunci când începem să urmărim obsesiv doar notele din catalog, uităm de ce mergem cu adevărat la școală, uităm cum e să fii curios despre un subiect care ne-a pasionat mult timp și uităm cum e să ne trezim dimineața fără să ne fie frică de ce ne așteaptă la școală și fără să fim nervoși că trebuie să stăm din nou șapte ore întregi, poate chiar mai mult, într-o clădire plină de copii și profesori, numărând secundele până când ultimul clopoțel va suna. Dar ce contează dacă trebuie să memorăm totul pentru o notă bună și apoi să uităm într-o săptămână? Uneori mai câștigi, uneori mai și pierzi…

Exact așa devin notele un sistem toxic, care în aparență pare în regulă, pentru că o notă de zece e o notă de zece, cu oricare pix l-ai scrie: oficial, ai câștigat. Însă, după ce acel zece e trecut pe foaie și stai și te gândești: de ce m-am stresat atât pentru nota asta, când aș fi putut să învăț fără să pun presiune pe mine, poate chiar să țin minte pe termen lung toate aceste informații, fără un stres inutil în plus și așteptări care tind spre perfect? Poate că uneori ar fi mai bine să conștientizăm cu adevărat ce facem, nu doar să ne mișcăm într-un cerc, la fel ca o mașinărie sau ca un robot, până când intrăm într-o rutină greu de întrerupt. 

În cazul școlii, de exemplu, mulți dintre noi putem spune că, în loc să învățăm, doar asimilăm informația până când ne asigurăm că o putem recita. Totuși, în acest fel, putem reține informația doar pe termen scurt și, până la urmă, cu ce ne va ajuta,  în afară de obținerea acelei note? De la o vreme, învățatul în acest fel a început să se simtă mai mult ca un obstacol decât un mod în care să ne construim un set generos de cunoștințe pentru un viitor mai bun. Urmează să descoperim, în scurt timp, că nu totul se învârte în jurul unui calificativ, așa că ar trebui să luăm asta ca atare.

În plus, mai sunt situații în care punem atât de multă presiune pe noi, încât ne stresăm doar cu gândul la faptul că trebuie să învățăm astfel încât să luăm o notă perfectă. Teoretic, ne stresează gândul că învățatul va fi stresant (pentru că avem un standard de împlinit și ne gândim automat că rezultatul trebuie să fie perfect), iar atunci începem să procrastinăm, anulând încontinuu învățatul, deoarece presiunea și stresul acumulate în acel moment ne fac să simțim că sunt prea multe emoții cărora trebuie să le facem față pe moment. Mai bine lăsăm pe mai târziu, poate nu vom fi la fel de agitați. Sigur că, atunci când punem presiune inutilă pe noi, momentul acela fără agitație nu va veni prea curând, iar exact așa ajungem să facem sarcinile pe ultima sută de metri. Numai bine, mai adăugăm un pic de stres, în caz că nu era destul deja.

În astfel de momente, procesul devine doar o rutină monotonă de care trebuie să trecem și pe care trebuie să o dăm la o parte odată ce ne-am îndeplinit scopul. Nu ne mai gândim cum să facem procesul factorul esențial pentru învățare și pentru starea noastră generală de bine. Unele persoane, totuși, ajung până în punctul de burnout, iar acela e deja un semn de alarmă. Oboseală constantă de la stresul prelungit, probleme cu somnul, incapacitate de concentrare, epuizare completă din toate punctele de vedere și multe alte efecte dăunătoare: chiar merită sau putem găsi o altă cale?

Adevărul e că vânătorii de note sunt de multe feluri. Doar noi știm cât de diferiți suntem unul față de celălalt, însă e important, dacă ne regăsim în această situație, să identificăm ce ne face să intrăm în acest cerc vicios: presiunea părinților, presiunea pe care ne-o punem noi înșine, dorința de validare, competitivitatea între colegi? Poate. Uneori vrem să demonstrăm altora cât de buni și pricepuți suntem, fără să ne dăm seama neapărat că un pas greșit ne poate duce la ore întregi în care ne comparăm cu alte persoane din cercul nostru apropiat, din mediul înconjurător sau din mediul online. Și atunci începem să urmărim țeluri legați la ochi. La ce mă refer prin asta? Mă refer la faptul că suntem gata să sacrificăm ceea ce ne face fericiți și să dăm la o parte motivațiile interne pentru a demonstra ceva ce oamenii vor uita relativ repede. Pentru că, real vorbind, cine o să se gândească la o reușită de-a noastră mai mult decât o facem noi? Răspunsul este nimeni. Așa că nu ar trebui să lucrăm cu gândul la ceilalți, ci cu gândul la standardele noastre setate pentru ceea ce vrem să obținem. Ultimul lucru care îi trebuie unui vânător de note este să devină și vânător de validare. Atunci chiar devine un cerc vicios complet.

Din punctul meu de vedere, cheia tuturor acestor probleme este să găsim un echilibru, și nu orice echilibru. Spre exemplu, eu ar trebui să mă concentrez să-mi găsesc propriul echilibru, nu ceea ce alții consideră că ar trebui să urmăresc. Da, competitivitatea este constructivă dacă nu o ducem la extremă și, da, notele ne influențează starea, dar gândul obsesiv la acestea este departe de a fi sănătos. Asta nu înseamnă că îmi voi lăsa valorile academice baltă, ci, dimpotrivă, voi deveni atentă la ce trebuie să schimb la mine astfel încât să îmi optimizez timpul, starea și țelurile.

Așadar, notele bune îți pot aduce satisfacție pe moment și sunt, fără doar și poate, un motiv de bucurie pentru unii, deoarece ,de multe ori, reflectă munca și dedicația, dar nicidecum personalitatea și capacitățile pe care le avem. Ceea ce încerc să transmit este că, uneori, nu merită să ne facem rău nouă înșine pentru un număr pe hârtie și, mai mult, nu ar trebui să transformăm școala într-o cursă fără sfârșit a notelor.