Totul se rezumă, până la urmă, la realitatea pe care într-o oarecare măsură o creăm, iar sinceritatea devine masca autoironizării, când pricepem că adevărul e cea mai bună minciună.
Coboram într-o seară o stradă prost luminată și abruptă, iar sub o dâră portocalie de lumină, era parcată un pic strâmb, o mașină minusculă, deranjant de roșie, în care încăpeau maxim 2 persoane de statură medie. M-am oprit lângă portieră, și fără să vreau am citit numărul scrijelit pe plăcuța ruginită, ce părea că se scurgea de pe capotă. Scria “IF 01 XXS”, și atunci am avut un moment în care am simțit că mă strâng toate hainele, de parcă și-ar fi amintit dintr-o dată, că ar trebui să fie resemnate, să se refuleze chinuite de ideea de a fi purtate cum ar trebui.
Rămăsesem nemișcat lângă ghemotocul de fier forjat, gândindu-mă la faptul că sinceritatea, în toată splendoarea ei de bază a moralității, reflectă un adevăr pe care putem sau nu, să-l promovăm la absolut, practic ignorând sensul de bază al acesteia, și anume, emanciparea empatiei. Practic atunci când sinceritatea devine radicală, se transformă în paranoie și frică și ne osifică gândirea. Totodată, diplomația rămâne undeva la mijloc, adică ea reprezintă un fel de cale, prin care rămânem neutri și nu ajungem așa aproape de extreme, deși sfârșim de cele mai multe ori prin a rupe mai mult din noi.
Întrebarea rămâne totuși aceeași, cum putem oare să rămânem sinceri, fără să ne pierdem empatia sau discernământul? Am putea spune că ar depinde de situație, însă de cele mai multe ori situațiile depind mai tare de noi și cum alegem să le privim. De exemplu, suntem învățați să oferim un respect din oficiu unor persoane, să le tratăm cu sinceritate și mai ales, să avem grijă cum vorbim, să fim diplomați. Însă și aici e vorba de o dualitate ambiguă care își are originea în frică, de cele mai multe ori nu reușim să facem diferența dintre respect și frică, intrând într-un cerc vicios, totodată descentralizând centrul unde impregnăm până la urmă, repulsia față de minciună sau orice s-ar îndepărta de ideea de adevăr. Nevoia de a ne ancora de un ideal sau un principiu care ar putea să ne ferească de o existență pe care să o înțelegem și mai puțin reprezintă unul dintre sensurile vieții.
Toate acestea fiind spuse, sinceritatea pare a fi unul dintre singurele aspecte pe care le putem oarecum controla, de cele mai multe ori vrem să fim în primul rând sinceri cu noi înșine, făcând asta, sperăm ca restul lumii să ne arate aceeași față a adevărului, dar cu fiecare clipă vedem cum adevărul diferă în funcție de om. Nimic nu rămâne la fel de simplu ca succesiunea zilelor și nopților. Ajungem să deviem de la ideea de bază, să înflorim povești care nu erau de fapt, atât de interesante, să alegem când putem spune exact ce avem pe suflet sau când suntem nevoiți să ne punem mânuși și să zâmbim apatic. Deși sună cam rău, cel mai important e să înțelegem că a avea dreptate nu e tocmai cea mai bună concluzie.
Există și o față un pic ipocrită a societății, adică sinceritatea este promovată și ridicată în slăvi, deși ajunge să fie impusă de ceilalți. Astfel învățăm să fim sinceri “cum ar trebui”, să înțelegem ce aspecte care ne privesc pot fi văzute drept un numitor comun. Totul se reduce până la urmă la nevoia de schimbare constantă, astfel ajungem să ne autodistrugem prin diplomația față de lucrurile care ne deranjează, ferm conștienți că ne transformăm în altcineva. Paradoxal, sinceritatea se strecoară într-un “pseudo-hedonism” ce oferă o liniște de moment prin care suntem păcăliți, până la urmă de noi înșine, că facem progrese reale și că ajungem pe placul lumii, deși aceasta practic nici nu există cu adevărat în jurul nostru.
Cea mai bună cale prin care putem spune că suntem sinceri ar fi otrăvirea cu principii și speranță pentru că, înțelegând de fapt rolul acestora, avem mai multe ocazii să ne ancorăm de orice fărâmă de adevăr.
Așadar, cel mai sănătos lucru pe care l-am putea face ar fi dezvoltarea unei proprii persoane, implicit cultivând o sinceritate bazată pe empatie, în primul rând, față de noi înșine, și mai apoi, față de oamenii și lumea noastră. Chiar dacă putem avea impresia că ne îndepărtăm de singura realitate pe care o cunoaștem, cel mai important e să știm, că până la urmă, adevărul rămâne cea mai bună minciună, și nimic nu e vreodată bătut în cuie.
Lasă un răspuns