”Ce muzică asculți?” e o întrebare pe care am auzit-o de atâtea ori în conversațiile de la începutul unei prietenii. E așa ușor! Găsești pe cineva cu gusturi în muzică similare cu ale tale și, dintr-o dată, aveți subiect de conversație, aveți ceva în jurul căruia să relate-uiți. Dar ce se întâmplă când nu ascultați aceiași artiști?
Deseori aud în jurul meu oameni care critică un anumit gen de muzică. Evident, nu genul pe care îl ascultă ei. „Mainstream”, „basic”, „sappy” sunt cuvinte care au primit, de-a lungul timpului, conotație negativă, în timp ce „underground” e folosit pentru a descrie acele genuri de muzică „cool”. Dar ce anume e obiectiv „cool”? Există un gen superior de muzică?
Ce se întâmplă atunci când nu ai un artist sau gen de muzică preferat? Cum răspunzi la întrebarea inevitabilă pe care o primești la începutul unei prietenii? Cum știi ce să răspunzi ca să nu determine persoana din fața ta să te judece? Cum să faci să nu te mai afecteze părerea lor legată de interesele tale muzicale?
Personal, nu pot spune că am avut vreodată un gen de muzică favorit. Eu ascult muzică mai mult prin faptul că o asociez cu anumite experiențe. Ascult muzică românească, pentru că îmi amintește de copilărie, când mă bucuram să-mi aud piesa favorită la radio. Ascult Billie Eilish, pentru că o prietenă obișnuia să o adore și pentru că abordează teme sociale despre care mi-ar plăcea să fiu capabilă să scriu. Ascult rock, pentru că un client de la job-ul meu de vară a complimentat un playlist pe care eu l-am pus în magazin. Ascultam Taylor Swift, pentru că o prietenă obișnuia să fie obsedată de muzica ei și îmi plăcea să o ascult cum vorbește cu atâta admirație despre ea. Ascult muzică clasică, pentru că mă face să mă gândesc cum ar fi arătat viața mea acum dacă aș fi continuat să fac lecții de pian când eram mică. Ascult piese care se cântă în tabere de vară în jurul focului, pentru că aș da orice să mă întorc acolo. Ascult Queen, Michael Jackson și alți artiști considerați embleme la vremea lor, dar ascult și piese scrise de artiști contemporani la început de drum. Ascult Pink Floyd, pentru că o persoană la care am ajuns să țin mult într-un timp scurt mi-a zis că albumul său preferat e de la ei. Ascultam kpop, pentru că orice om pe care l-am întâlnit care asculta kpop era plin de viață și mă făcea să mă simt safe. Ascult Scorpions, pentru că am ascultat un album de-al lor pentru prima dată la un pick-up la Jazz in the Park. Ascult piese mainstream, piese de pe TikTok, piese latino, pentru că mă fac să vreau să dansez. Ascult jazz, pentru că prima dată când am întâlnit pe cineva care spunea că îi place muzica jazz mi s-a părut drăguț să aud că asta e muzica sa preferată. Ascult My Chemical Romance, pentru că, atunci când o prietenă i-a descoperit, am stat o seară întreagă să interpretăm versuri din melodiile lor. Ascult muzică turcească, pentru că am crescut uitându-mă la telenovele turcești împreună cu mama. Ascult piese random de la artiști de care n-am auzit în viața mea, pentru că le aud la cineva pe story sau sunt puse ca soundtrack într-un film.
Nu mă consider fană a niciunui artist de aici. Nu știu toate melodiile și toate albumele de la niciunul, nu știu detalii personale din viața lor. De la unii știu câteva piese și atât. Dar nu simt că asta face insignifiant faptul că ascult piese de la ei. Deci, atunci când mă întreabă cineva ce muzică ascult, ce le răspund? Care dintre toate genurile e cel mai puțin probabil să le creeze oamenilor o impresie greșită despre mine? Cum explic faptul că ascult de toate, dar nimic cu ardoarea unui fan?
Mi-aș dori să nu fi auzit vreodată oameni vorbind negativ despre anumite genuri de muzică, oameni care se consideră superiori datorită a ceea ce ascultă. Dacă eu ascult și muzica lor, și muzica pe care o judecă ei, atunci mă integrez între ei sau nu? Le pot zice că ascult și eu acea muzică, sau o să râdă de mine?
Muzica e una dintre cele mai frumoase experiențe care ne fac să ne simțim umani, iar ea rezonează cu fiecare om în mod diferit. Dacă cineva se simte el însuși ascultând pop, de ce să îi iei fericirea judecând muzica lui pe motiv că nu e underground? Dacă un om e fericit ascultând death metal, de ce să te uiți ciudat la el pe motiv că „aia nu e muzică”?
Ceea ce mă face să admir un om instantaneu e să îi văd fața cum i se luminează când vorbește de artistul său preferat. Iubesc să văd oameni confident, la care nu le e rușine cu cine sunt și ceea ce le place. Oameni la care nu le pasă dacă alții le judecă taste-urile. Aș vrea să zic că sunt ca ei, dar încă mă simt insecure pentru muzica mea. Pentru că nu știu care e muzica mea. Muzica mea e adunată în timp, furată de la oamenii cu care am stat. Nu știu cum mă percep oamenii đin afară pe baza muzicii pe care o ascult. Care parte din muzica mea poate fi luată în calcul pentru a fi judecată, dacă nu simt că îmi aparține niciuna, dar, în același timp, îmi plac toate?
Lasă un răspuns