Nemuritori

Ce s-ar întâmpla, dacă, de mâine, toată lumea ar conștientiza că murim? Cum ar fi să ne dăm seama de asta? Să începem să trăim ca și cum am muri. Nu, nu a doua zi, sau peste câteva luni. Ci de a trăi cu certitudinea că, la un moment dat, vom muri.

Ce paradoxal. Știm asta deja. Dar alegem să o ignorăm. Unii, totuși, au ajuns aproape de realizare. Aceia sunt cei care caută să își lase amprenta asupra lumii, într-un anume fel. Dostoievski sau Platon, Monet?  Sunt cei care scriu povești sau creează artă. Sunt cei care vor fi amintiți peste mii și mii de ani, însă aceia sunt puțini și chiar nici ei nu trăiesc plenar. Majoritatea încă umblăm, parcă, în ceață, în confuzie.

  Gândiți-vă ce haos s-ar crea. Probabil nu ar mai ține nimeni cont de meseria lor, nu ar mai fi nici un tânăr care să meargă la liceu. Poate s-ar opri și războaiele pentru ca toți, împreună, rivali și colegi, oameni simpli, să se bucure de un moment de liniște. Ca în ziua de Crăciun din Primul Război Mondial, când pentru puțin timp s-au oprit focurile.

Sau poate, din contră. Liderii marilor națiuni ar lansa bombe, just for fun. Oricum toți murim, nu? Ce rost are să amânăm? Vorba aia, sooner better than later. Gândul acesta îl îndepărtez repede. Nu îmi place. 

   Ar fi un haos de nedescris. Am fi mai liberi? Da, cu siguranță. Ar fi lumea mai bună? Nu aș ști ce să zic. 

Probabil s-ar auzi mult mai multe te iubesc și mi-e dor de tine. Pentru o secundă, poate am simți toți o pace interioară. Am avea o siguranță în această lume plină de confuzie, chiar dacă acea siguranță a vieții este însăși moartea.

Cred că fiecare am avea ceva anume de făcut. 

Mama și-ar scoate rochia pentru ocazii speciale, pe care nu o poarta nicăieri, și ar merge cu ea pe stradă. Nu la muncă, nici la operă. S-ar plimba aiurea. Cred că de mult aștepta asta. Clișeic, s-ar da cu parfumul acela scump pe care îl ține într-o cutiuță de câțiva ani și și-ar pune brățara cu diamante pe care o păstrează bine ca, într-o zi, să mi-o dăruiască la fel cum ea a primit-o de la mama ei. Un cerc vicios, nu? Ar trebui să o păstrez și eu tot pentru fiică-mea, I guess. Tata și-ar cheltui toți banii pentru un zbor de avion spre cel mai bun prieten al său pe care amână să îl vadă de atâta timp. Bunicii mei s-ar ține strâns în brațe și ar uita de ani și de bătrânețe. 

Eu… Eu nu știu prea bine ce aș face diferit. Aș ieși din casă pentru că urăsc să fiu închisă între patru pereți. Apoi aș asculta… Urechile mele nu suportă liniștea. Aș auzi ciripitul vrăbiilor, m-aș duce lângă un râu și i-aș asculta susurul. Aș vrea să-i aud râsul celei mai bune prietene. Și o vioară. Da, aș adora să îmi cânte cineva la vioară.

Apoi, aș vrea să am câteva momente pentru mine. De parcă aș rămâne singură în lume. Probabil mi-aș pune muzică. După cum ți-am spus, nu îmi place liniștea. La telefon sau la un pick-up, nu cred că ar conta. Aș sta cu ochii închiși. Și aș asculta cu sufletul. Nu aș mai auzi cuvinte. Nici linia melodică. Ar rămâne niște frecvențe și… niște emoții. 

Aș încerca să fac cunoștință cu mine.

Hey, bună, știi că am trăit împreună în tot acest timp? 

O minte și un corp, cu un suflet care le unește pe amândouă. 

Cum reacționezi când țipă cineva la tine? Dar când te refuză băiatul de care te crezi îndrăgostită orbește? Știi ce simți? Măcar simți ceva…? Ești bine?

Te regăsești mereu când ești printre oameni, când te zbengui pe un ring de dans sau când îl ții de mână pe cel pe care îl iubești. Dar când ești singură, și trebuie să te înfrunți pe tine însăți? Mai știi ce să faci? 

Mi-aș adresa o mulțime de întrebări. Despre lume – sunt unele dintre întrebările pe care mi le pun oricum zi de zi, dar la care nu pot răspunde. Cele pe care le evit însă, sunt cele despre mine. Cred că dacă aș ști că nu sunt o nemuritoare, aș avea mai mult curaj să mă văd. De fapt, nu doar să mă vad. Să mă privesc. Ca și cum mi-ar pune cineva în față o oglindă, o oglindă care îmi permite să mă văd complet și complex :

This is you. 

Uite, îți place? Ai devenit rece în ultimul timp. Ești dură. Ești acră. Vrei apropiere, vrei iubire, dar în schimb oferi doar ură. Adesea reacționezi impulsiv. Nu gândești ce faci. Dar ai multe gânduri. Înfruntă-le. Semeni prea mult cu tatăl tău? Ai luat și furia lui, odată cu nuanța ochilor? Tu ești cea din spatele vorbelor tale, sau sunt miile de generații, lumea din jur, stereotipurile care îți șoptesc? Uită-te cum arăți. Corpul tău e disproporționat. De ce nu mănânci mai puțin? Iar apoi ești blamată pentru că ești prea slabă. Fac ceva greșit? Am făcut ceva bine, vreodată? 

Tu te-ai privit vreodată cu adevărat? Și dacă te-ai privi, ce ai schimba? 

Poate că nu ești cine ai fost, nici cine vrei să fii. Cine ești acum, însă, poți controla. Ai puterea să schimbi ceva. Și voința. Da. O tonă de voință. Dar, mai important, ești o muritoare cu toată viața înainte. Acum, timpul este de partea ta. 

   Mâine…?