La grădiniță m-a înscris mama la dansuri populare. Ne pregăteam pentru serbare cu o doamnă drăguță de la Școala Populară de Arte și la sfârșitul celor câteva ore de aproape vals m-am rugat de mama să mă înscrie la cercul unde preda doamna. Nu știu de ce ne învăța vals, ea fiind profesoară de dansuri populare, însă oricum orice fel de dansuri erau, eram sortită să mă las după câteva luni. În clasa doua a urmat era mea de voleibalistă, care a ținut aproximativ două luni. Puțin după m-am decis că vreau să mă apuc de karate, și chiar mi-a plăcut, până când a trebuit să dau un examen ca să trec de la centura albă la cea galbenă și m-am speriat. Nu m-am lăsat însă de a face sport și m-am apucat de handbal. La handbal am activat un an întreg, mai mult sau mai puțin forțată. Nu mi-a plăcut deloc, fetele erau mai mari decât mine, răutăcioase și, în ochii mei de copil blând de clasa patra care cânta devotată în corul Bisericii de trei ani în continuu, prea agresive. În vara de dinainte de clasa a cincea mi-am încheiat etapa sportivă a vieții. Tot atunci mi-am încheiat și etapa religioasă a vieții, când mama și-a încheiat relația tumultoasă cu iubitul ei toxic din corul Bisericii. În timpul acestor crize de personalitate am participat și la câteva ore de desen, înot și canto. Dar în spatele fiecărei activități a existat o influență externă. Fie mama, fie soră-mea, fie entuziasmul pentru cărțile de vizită ale doamnei care m-a învățat vals la grădiniță, mereu cineva m-a convins. Nu am făcut nimic din pură inițiativă niciodată.
Dintotdeauna nu mi-a plăcut să fac nimic.
Nu-mi place să fac nimic, dar totuși mă implic în tot ce-mi apare în cale. Nu-mi place să fac nimic, dar cred totuși că nu am încercat destule. Nu-mi place să fac nimic, dar vreau să fac cât mai multe ca să am experiență în tot. Nu am nicio pasiune, dar am o mie de lucruri care îmi plac. Mereu am avut și mi-am împărtășit fără rușine dorința de a ajunge o casnică împăcată și liniștită, dar nu pentru că sunt eu foarte familistă, ci ca să pot să încerc tot ce nu am apucat să încerc până acum, fără să fiu limitată de un program monoton. Vreau să învăț să cânt la chitară și la pian și poate la trombon. Vreau să joc în piese făcute de Ada Milea. Vreau să învăț să fac sculpturi din lut și din silicon și vreau să învăț să fac parfumuri și creme hidratante. Vreau să învăț să fac mobilă și căsuțe pentru păpuși și să tai lemne și mi-ar plăcea să învăț să fac tort de zahăr ars și plăcinte. Vreau să fiu o mamă care gătește într-una, dar vreau să fiu și o mama care știe să repare aragazul și chiuveta, vreau să știu dansa tango și să știu regulile la tenis de câmp și vreau să scriu o carte absurdă care să fie bună și vreau să fac și sală între timp sau poate yoga. Vreau să-mi fac o pagină de Instagram cu poze la lucruri care construiesc din greșeală fețe zâmbitoare și vreau să învăț să cos ca lumea la mașina de cusut ca să-mi fac haine pe care numai eu să le am. Vreau să mă duc în excursii la munte și să sparg roci ca să găsesc cristale și vreau să învăț despre plantele medicinale. Vreau să știu tot despre istoria și geografia socio-politică a lumii și vreau să am numai note de zece la tot și vreau să știu toți termenii economici și să știu codul muncii pe dinafară. Problema e că vreau toate astea deodată, în timp ce stau în pat dând nervos din picioare pentru că am multe de făcut, dar dintr-un motiv anume nu mă pot ridica. Problema e că vreau toate astea pentru un minut și după nu le mai vreau și după le vreau din nou, dar degeaba că nu mă apuc de nimic niciodată. Când ajung să încep ceva, prima inconveniență mă doboară. Cum adică nu sunt foarte bună la ceva ce am început acum 5 minute? Înseamnă că nu sunt făcută pentru asta și nu are rost să fac ceva la care nu voi fi niciodată cea mai bună din prima.
Ușurința cu care mă plictisesc de orice și dorințele mele fugitive îmi ascund viitorul după un mare semn de întrebare.
Mă simt complet pierdută când vine vorba de viitorul meu profesional. Mă decid pe o carieră și peste două săptămâni vreau alta. Nu vreau nimic de fapt și doar încerc să mă obișnuiesc cu ceva din nevoie. Nu înțeleg de ce este normal ca o astfel de decizie să fie luată de un copil în clasa a unșpea. Nu știu nimic și toată lumea știe că un copil de a unșpea nu știe nimic. Am o mie de dorințe care dispar și reapar, dar care nu sunt destul de intense ca să mă determine să lucrez pentru ele.
Caut răspunsuri în cărți de tarot și în zațuri de cafea deși știu că e o copilărie.
Mă rog să-mi pice răspunsul corect din cer, fără să trebuiască să mă gândesc eu prea mult pentru că de fiecare dată când mă gândesc la facultate și viitor mă doare capul în exact același loc mereu: în spatele urechii drepte. Dacă nu mă distrag, durerea se distribuie până la ochiul drept și imediat după, ochiul stâng începe să mi se zbată fără să-mi dau seama. Mi-ar plăcea să vină cineva la mine și să mă oblige să mă duc la POLI. Să-mi dea un ultimatum nerușinat. Să nu am nicicum o altă variantă, să fiu pur și simplu obligată. M-aș mulțumi. Dar cât timp există și o altă opțiune, nu voi putea fi împăcată pe deplin cu nicio decizie. E încăpățânare, e frică de incertitudine, e ego, nu știu. Mi-aș dori să-mi dicteze cineva viața și să accept fără să mă gândesc.
Asta se întâmplă când nu ești bun la matematică în primară.
Când ești bun la mate în primară te duci în gimnaziu cu mai multă încredere la matematică și de acolo te duci la mate-info cu încredere că știi matematică și de acolo ai mai multă încredere și la info și după te poți duce la UBB info sau la POLI calculatoare liniștit și gata, nu mai ai nicio grijă în viață. Felicitări! Ești inginer sau programator, ai salariu foarte bun și poți să-ți trăiești viața de clujean fericit și împăcat.
Mi-aș fi dorit să fi fost bună la mate în primară.
Lasă un răspuns