Nu am de gând să vă țin o predică despre importanța bibliografiei școlare din liceu și nici nu îl voi idolatriza pe Mihai Eminescu. Sigur, asta nu înseamnă că descrierile lui Lucian Blaga și grădina Anei Blandiana nu mă înduioșează de fiecare dată când îmi acaparează mintea, însă respectul și pasiunea mea față de poezia în limba română nu a stârnit de mult timp.
Într-o zi fără soare, influențată de nevoia de escapism pentru că, sinceră să fiu, nu mai aveam chef de lucru suplimentar la mate, mi-am pus papucii în picioare și m-am pornit la o plimbare prin centrul orașului. Uite așa, datorită (sau din cauza) atitudinii mele “total productive”, am ajuns în biblioteca de pe Bulevardul Eroilor, pe scările spiralate, cele care le urc de la vârsta de cinci ani când mă ducea mama la atelierele de pictură ce se desfășurau la etaj. Am urcat scările cum făceam și cu zece ani în urmă, în căutarea unei noi cărți cu copertă frumoasă sau cu titlu misterios care m-ar fi atras și convins să o cumpăr și să o las pe rafturile din camera mea lângă celelalte douăzeci de cărți cumpărate anul acesta. M-a mustrat gândul acesta, realizând că în ultima vreme mai mult mă gândesc la citit decât chiar citesc și mi-am propus pentru a mia oară că voi “pune mâna pe carte”. Însă, chiar când privirea mi s-a oprit pe secțiunea “poezie”, am observat că raftul cel mai de jos are doar cărți subțiri. Cu puțină vinovăție vă spun acum, însă cel mai probabil ce m-a convins la momentul respectiv să ridic una dintre acele cărți era faptul că avea sub o sută de pagini și că poate dacă aș fi citit ceva așa scurt aș fi reuși să citesc iarăși cărțile lui Murakami de 1000 de pagini. N-am mai stat pe gânduri și am cumpărat două scurte cărți de poezie, bucuroasă că nici portofelul nu mă doare tare după ce am ieșit din magazin. Așa am ajuns eu cu primele mele două cărți de poezie în română, “Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins” de Luminița Amarie și “Camera albastră” de Diana Rusu.
Când am început a citi, m-am așteptat să fie o lectură scurtă și să-mi stârnească din nou curiozitatea pentru literatură, însă am avut dreptate doar dintr-un motiv. M-am trezit că după a doua poezie parcursă îmi scot creionul și încep să subliniez citate, mai apoi să și notez prin colțuri de pagini gânduri și emoții scoase din ideile poeziilor. Țin să menționez că până atunci eu eram genul de persoană care judeca pe oricine care scria pe cărți, așa că sigur micile cuvinte familiare în limba română m-au făcut să simt ceva. Ambele cărți au fost umplute de scrisul meu, (v-aș fi arătat însemnările mele preferate, dar caligrafia de pe pagina respectivă este de tot râsul) iar cu fiecare pagină dată se observa că începeam să recitesc poeziile din ce în ce mai mult. Dacă vă gândiți că ori am văz prost, ori sunt aeriană, promit că are sens ce făceam.
În aproape toate poeziile din cărți am regăsit elemente românești specifice, ce îmi trezeau un sens de înțelegere proprie pe care nu l-am mai întâlnit în alte poezii sau proze filozofice. Dacă ați citit poeziile Dianei Rusu știți că mă refer la trenurile CFR și că vă întrebați ce e profund în asta, dar consider că senzația de credibilitate oferită de o poezie superbă pusă într-o locație de-a casei este unică. Deși eu vreau să studiez în străinătate la facultate și folosesc engleza ca limbă de studiu, peisajul românesc modern asociat cu gânduri și epitele profunde m-au făcut să simt un dor de limba mea maternă și de liniștita senzație de a auzi cuvinte ce mă înconjoară zi de zi.
Deoarece atunci când ne gândim la poezii în limba română, automat ne gândim la un vocabular sofisticat eminescian, cuvintele ce sunt folosite ca și într-una dintre paginile cărții “Camera Albastră” vă pot face o surpriză modernă datorită a cât de ușor poți să zici “same” când citești.
“uneori mă simt un hoț de buzunare
schimb joburi joburi joburi
mii de joburi
din care storc seva și pulpa când mă fac mare și
ca toată lumea
îmi iau încă un job
să-mi plătesc chiria în care stă doar jumătate de mine
cealaltă jumătate e la tine în grădină
bântuie firele de iarbă
what a fucked up world îmi spun
și-mi vine iar voalul peste cap
voalul de care atârnă lumânări grele sculptate
lumânări de crăciun și lumânări de cimitir
și mii de joburi”
Din ce am observat eu ca elev, problemele privind poezia românească sunt tocirea și tradiția. Nu am căutat studii, însă măsurând cu ochiul prin școală, 7 din 10 adolescenți asociază poezia cu textul liric ce se dă la examen și analizarea de strofe cu rimă îmbrățișată. Ceea ce e, la o adică, o prostie. Din moment ce poezia e făcută să ajungă la inimă prin emoțiile transmise, e păcat să-și piardă semnificația.
Acum parcă altfel îl apreciez și pe Eminescu chiar dacă nu mi-e poetul favorit, pur și simplu pentru că poezia românească contemporană mi-a arătat ce nu am reușit eu poate să observ în timpul lecțiilor de română, pasiunea omului din spatele poeziei.
Lasă un răspuns