Toată lumea vrea să se simtă acceptat de cei din jur, fie că este vorba de complimentarea unui outfit sau a gusturilor muzicale, fie că ne referim la o îmbrățișare caldă de la părinți și o laudă la adresa unei note de 10 la biologie. Când cineva te remarcă, te acceptă, te simți special, distins, important. Validarea academică este și ea o formă de apreciere, des dorită printre elevii care (poate) au fost crescuți într-o (oarecare) competiție continuă și care (poate) au fost crescuți sub impresia că trebuie să câștige respectul sau (poate) iubirea celor din jur, și nu o merită pur și simplu pentru că sunt ființe umane(poate). Nevoia pentru validare academică poate fi văzută ca o motivație inofensivă de a studia. Elevii care simt această nevoie sunt deseori invidiați pentru rezultate. Dar această viziune nu este întocmai justă.
Epuizarea, stresul și validarea academică sunt trei concepte cu care majoritatea dintre elevi sunt prea familiarizați. Dorința sufocantă pentru validare învață frecvent elevii că nu există loc pentru eșec sau neștiință. Astfel, omul înțelege de la o vârstă fragedă că trebuie să fie cel mai bun dintre cei mai buni, trebuie să lupte cu toată puterea contra tuturor(un cetățean model, cuminte și perfect productiv). În caz contrar, e fără valoare, e doar unul printre mulți alții. Dar de ce avem acest instinct de a ne suprasolicita doar pentru a simți că suntem inteligenți, remarcabili și respectabili? De ce simțim automat că nu suntem suficient, că nu ne ridicăm la standardele societății dacă nu suntem în agonie și istovire?
Pentru destul de mulți dintre noi, totul a început de prin primară, când prietenii se întrebau reciproc ce notă au luat la test. Pentru alții, dorința ușor autodistructivă de a fi cel mai bun începe de la grădiniță, odată cu colectarea sfinților zâmbăreți roșii și ferirea de maleficele puncte negre. Comparația ni se imprimă în creier. Ne introduce într-un concurs pentru a obține cele mai mari note din clasă, apoi cele mai multe participări la concursuri, apoi cele mai mari punctaje la olimpiadă și tot așa. Elevul ajunge să nu se mai bucure de ce reușite dobândește pentru că se compară constant cu cei de mai sus. Elevul aspiră mereu spre mai mult și așa își invalidează orice rezultat bun obținut. Astfel, succesul altora devine un atac asupra inteligenței și capacității acestuia, devine aproape degradant. Elevul devine una cu nota, omul devine una cu reușitele și munca lui.
Dorința pentru aprobare academică ne stă în sânge, dar greșelile trebuie făcute și ele la un moment dat, e uman, face parte din procesul de învățare și dezvoltarea personală. Cel mai aspru critic al unui om este el însuși, iar depășirea fricii de eșec pe care ne-o înfiripăm (mai mult sau mai puțin) singuri este primul pas înspre maturizare și echilibrare. Sănătatea mintală nu ar trebui sacrificată pentru validarea academică.
Lasă un răspuns