Pălăvrăgeală Poetică

scris de Mălina Bochiș

“Poezia este limbajul prin care omul își explorează propria sa uimire” (Christopher Fry). La Pălăvrăgeală poetică, noi, Interact Transilvania, ne-am dorit să aducem împreună tineri poeți, să le oferim șansa de a se exprima în modul lor unic și artistic, fiind ascultați de oameni capabili să îi înțeleagă. Fiecare poezie e o experiență, o fereastră spre lumea interioară a fiecărei persoane în parte. Ne bucurăm că am avut onoarea de a întâlni atâția oameni dispuși să își deschidă ușile sufletului și să ne ofere puțin din viețile lor. “Poezia trebuie să impresioneze cititorul ca și cum cuvintele ei ar fi propriile lui gânduri sau aproape o amintire din viața lui.” (John Keats). Ne-am dorit ca tinerii poeți să se simtă înțeleși.

Evenimentul a avut loc la L’Autre Café Cluj-Napoca. În prima parte a serii de poezie, invitații noștri, mari poeți publicați din România – Șerban Mark Pop, Olga Ștefan, Lena Chilari și Mark Paul Precup – au vorbit pe scenă despre experiențele lor, au oferit sfaturi tinerilor pasionați de poezie și ne-au încântat cu zâmbete și voie bună. Apoi, a urmat ca publicul de tineri poeți să își citească creațiile. Au început membrii Interact Transilvania, pentru a deschide atmosfera și a încuraja lumea, iar apoi a urmat, pe rând, fiecare om din public dornic să ne ofere puțin din sufletul său. La final, au urcat iar invitații noștri pe scenă, oferind publicului feedback și citindu-și propriile poezii. Le-am luat și interviu acestor poeți, îl puteți citi într-un articol separat de pe blogul nostru, intitulat “În conversație cu noua generație de poeți“, de la secțiunea Interact Transilvania.

În a doua parte a pălăvrăgelii poetice a avut loc un workshop de creare de poezii. Participanții au fost puși în grupe și au extras câte un bilețel cu un cuvânt, în jurul căruia au creat împreună o poezie, pe care, la final, au împărtășit-o cu toți restul. Scopul acestui workshop a fost să îi determinăm pe tinerii poeți să se cunoască între ei, împărțind o pasiune comună.

Cauza evenimentului a fost susținerea ONG-ului A.L.E.G., specializat pe combaterea și prevenirea violenței împotriva femeilor și care promovează egalitatea de gen. Această organizație sprijină construirea de grupuri suport la nivel național și local și oferă ocazia femeilor de a-și împărtăși experiențele și de a-și depăși temerile, sub îndrumarea specialiștilor.

Iată câteva poezii care au fost citite la Pălăvrăgeală:

Se pot auzi multe în Piața Unirii în iulie

Pe lângă sirene de ambulanță și claxoane nervoase

Cum sunt foarte mulți oameni

Auzi mai din greșeală mai intenționat

Secvențe micuțe din viețile lor și îți aduci aminte că nu ești numai tu pe lume

Mai ales de la bătrâni pentru că ei de obicei urlă când vorbesc la telefon

Așa mergând acasă deloc în grabă

Când treceam pe lângă Muzeul de Artă

Am auzit un bărbat undeva între 50 și 70 de ani

Nu știu aproxima

Cum zicea cuiva la telefon

Revoltat

Aprins

„Mi-ai răscolit tătă viața mea mi-ai răscolit-o”

Aproape o certa

Și mi s-a părut frumos

Și mi-am notat

Poate nu îi spunea iubirii vieții lui

Dar eu așa vreau să-mi imaginez

Și sper că într-o zi să mă certe cineva și pe mine așa

Frumos

Daria Beșe

Am o relație toxică cu cafeaua

Mă agită și mă face să tremur

mă doare burta de la câtă anxietate îmi dă

Însă când îi simt gustul amar pe stomacul gol

Mă simt cea mai frumoasă fată din lume

Am o relație toxică cu cafeaua

O vreau cât mai simplă și singură

Mă sperie când e cu zahăr și lapte

Am încercat să-mi pun lapte și zahăr în cafea

Chiar de mai multe ori

Însă de fiecare dată ajung să torn cafeaua aia spălăcită în chiuvetă

Pentru că dulcele dintr-o cafea de dimineață mă face palidă la față, mă îngrozește

Mă face să mă simt dezgustător

Ador aerul de maturitate și seriozitate pe care mi-l dă

Cred că maschează bine ura pentru un stomac plin.

Ador durerea de cap care mă lovește imediat după

Și cel mai mult din lume ador faptul că ăsta este principalul lucru care mă leagă pe mine și pe mama;

Iubirea pentru cafeaua neagră și frica de calorii

din mamă în fiică, Daria Beșe

O moarte vie cu ochi de sticlă

mă privește din oglindă.

Și țip și urlu fără să mă pot mișca

și-arunc cu bolovani către ea,

dar bolovanii sunt scoși din mintea mea.

Oglinda nu se sparge,

ochii de sticlă se holbează triști. 

E-un vis aiurea, că am ochii închiși, 

dar îi pierd, se încețoșează și reci,

devin ochii din oglindă,

sferele tocite de sticlă.

Visul se continuă până mă trezesc într-un coșmar, 

în care farfuriile pică pe tavan,

și mi se sparg pe piept

ca niște replici tăioase spuse de oameni care se iubesc,

când simt că viața nu mai are sens.

Iubirea-i depășită și rămâne în urmă,

ținând niște sfere de sticlă în mână.

Nu știe ce să facă cu ele, 

[Să le arunce!] mai bine le-ar sparge…

dar este prea bună și vrea numai pace.

Un lac adormit și-nghețat șoptește o istorie scurtă.

Iubirea o cheamă, îl ascultă.

Tiptil se îndreaptă, pășește pe gheață. 

Aceasta se sparge, o îneacă. 

Sferele de sticlă rămân la suprafață pe o bucată de apă-nghețată.

Sub ele Iubirea e moartă.

De sus privesc acest coșmar gol, 

din tot ce-a fost Iubirea,

rămâne-un umăr gol.

Care se scufundă încet, încet mereu.

La fel cum cad și eu.

O Moarte vie cu ochi de sticlă 

mă privește din oglindă

și șoptește vorbe sure:

despre cum e în pădure, 

despre cum Iubirea moare,

iar eu privesc din depărtare, 

și neputința mă îngroapă 

și mă trezesc cu-n corp de gheață 

și vad doar curcubeie gri,

că sticla mi se aburi

de la ultima suflare

a Iubirii care moare.

Raluca Pop

Câte scuze vor umple golul?

Pe mal singur îi duc dorul

Înec durerea în zahăr și sare

Dar ea apasă tot mai tare

Nu dispare.

Lacul stins, ca bunica

Îmi alină discret pupila

Ah, dulce copilărie îndepărtată

Viața de adult îi al naibii de sărată

Nu iartă.

Frigul îmi îngheață nasu’

Degetele pe ecranul albastru

Scriu și ele cât mai pot

Durerea unui simplu idiot

Nu mai pot.

Zahăr și sare oare aș putea

Face un dulce echilibru în viața mea?

Că e cumplit cum arată

O inimă de viitor speriată

E sărată.

Zahăr și sare, Petriu Tudor

Cu picioarele pe masă,

Cu mănușile pe podea,

Parcă ar vrea odată din obiect să iasă,

Să fie mai tangibil decât tronul pe care-l vrea.

Atunci poate ar exista,

Dar noi stăm la masă.

E o schismă de sine,

O minciună despre umbră,

Iar dacă tu fugi de pașii tăi și totul e „bine”,

Dacă stai prea rapid și voința ți-e sumbră,

Dacă fericirea e macabră,

Dacă nu mai ai ce spune…

Nu mai simt că suntem.

Totuși, e o libertate

Să crezi și să nu vezi.

Sunt prea lacomă la idei,

Iar tu prea strivită de voci alb-negru ca să crezi.

Dar eu sunt tu și ea este el și poate toți evrei

În fața cățelușului nazist,

Care nu te lasă pisică să fii.

Cu toate acestea, adică fiind uitat

Între haine de neon și un nimic cumplit,

Vreau încă să-ți uit interfața și, cu tumult,

Să știu că „noi” este perpetuu mai mult

decât eu și tu stând la o masă care trebuie arsă.

Robert Bereș

Rațe pe un râu se învârt în triunghi,

Râul pe o rață se află, dar nu îl văd.

Ce straniu, am cumpărat ieri trei ochi

Și cămașa tot descheiată mi-o prevăd.

Pe râu în mijloc, am intrat la universitate

Ieri sau mâine, nu îmi mai amintesc.

Acum că mă gândesc, în unanimitate

Am dorit doar rațe pe un râu să privesc,

Precum triunghiul ar avea două laturi:

Eu și tu. Cred că te-am uitat în copacul

Cu cămăși, iar tu m-ai lăsat în picturi.

O furie intră prin ușă: „al cui este dulapul?”

Este iarnă. Trebuie să lăsăm tot ce avem

Și să plătim factura la fericire.

Nu este fericirea tot ce avem?

Suntem rațe. Trebuie să trăim în plutire.

Robert Bereș

îți spun că nu vreau copii nici să mă căsătoresc nu-mi plac nunțile și te rog nu mă lua și de data asta cu tine mamă se numesc commitment issues sau rejection fear sau ceva de genul ăsta am de toate la cap sunt imună numa la sindromul stockholm ediția la măritat.

mă ceartă buni că ea moare și eu nu-i fac nepoți de parcă nepoții ar lăcui-o face cu inima și și-a pus și aparat la inimă și eu totuși nu-i fac nepoți la șaișpe ani nu știu să am grijă nici de mine nici de soră-mea nici măcar de vreun bombardier și dacă e să fim frank nu-i fac nepoți nici mai târziu da ea nu tre să știe asta că oricum moare până atunci și să moară liniștită dacă tot.

te-aș combina da-s beată tot timpul și nu-mi mai dă tăria curaj aștept să mă combini tu dă-o în puii mei ești bărbat și nu voi fi eu bărbat în locul tău. mi-am făcut partea am făcut totul ca la carte ca tipele de paișpe ani ți-am cerut foc la bastion deși eu nu fumez ți-am dat follow pe insta cu poză obscenă la story și cu cont neprivat ți-am oferit atenția pe care n-o primești acasă și am avut eu grijă să nu mai fii touch starved m-am curvit de față cu toți am făcut totul ca la carte și totuși votca-i de vină că mă lasă la greu.

pentru tine m-aș mărita în las vegas. pentru mine ai lua trenul spre vamă să facem skinny dipping în mare de răsăritul majoratului meu

despre iubirea în las vegas,

Oana Tomuță

Primul contact, concretizarea a ceea

ce știam demult amândoi, a avut mai multe etape.

Familiarul, lipit de pielea mea, devenind străin, atât de departe, simțit ca prin folie de plastic.

Imaginea ta, topindu-te în mine odată cu bariera intangibilă, descoperindu-ți ochii mânjiți în ceață care văd același peisaj.

Pisica ta intrând și ieșind tactil din cameră, fără să sară pe noi ca de obicei, luând și restul inhibițiilor pe ușă.

Steril și murdar, cromozomii s-au atins, s-au alipit, s-au preschimbat, s-au înăbușit, fără să fi făcut însă parte din fenomenul de apogeu biologic, instinctiv, plantat întru toți întregii. Doar au făcut schimb de locuri.

Atât s-a putut. Nu e nimic întreg în noi.

Instinctul devine filozofie.

Biologia devine chimie.

Normalitatea devine.

Devine.

Devine.

Dumnezeu devenim noi.

Ne vom plămădi din nou cu propriile mâini, vom creea întregul care nu ne-a fost hărăzit de această profană treime.

Biologie. Instinct. Divinitate.

Te-am botezat întru numele meu. Dă-mi coasta ta.

Agripa Nistor

S-arunci o piatră în deșert

nu înseamnă

nimic.

S-arunci o piatră în deșert înseamnă

să împungi cu acul marmura lui David,

înseamnă urma tacului pe luciul negru al bilei

înseamnă împotrivirea sclerei față de tic.

Dar s-arunci o piatră în deșert

nu înseamnă nimic,

pentru că nisipul și-a uitat limba;

acum strigă doar „Dune, dune, dune

Valul!”

Maia Chira

Mă respecți când mă țin de mână cu iubita mea atât de convențional frumoasă; când mă aranjez asemenea ei, când aleg să mă ascund în spatele unor fuste jalnice; când mă folosesc de toate lecțiile de teatru pentru a mă îmblânzi pe mine însămi; când mă eliberez, drastic diferit de cine sunt cu adevărat. Privesc absent la fața mea. Sunt aproape respectabilă ca femeie masculină, dar nu mi s-ar permite a îndrăzni să fiu bărbatul feminin. Sunt un corp frumos și dezirabil într-o minte prea bolnavă. Mi-e interzis a fi alteritatea unor unice și universale experiențe. Mă respect pentru că sunt; pentru că sunt nonconformă și lipsită de romantism. Sunt respectabilă pentru că sunt o drag queen deplorabilă și cu rujul mult prea lat. Mă simt respectată când iubita mea îmi sărută pieptul și înțelege cât de mult mă urăsc. Sunt deformată, sunt inumană. Sunt ea și el și noi și nimeni. Sunt nimicul împlinit.

Sunt totul nesătul.

Înțeleg că nu-s doar eu; sunt eu, sunt tu și toți. Sunt întregul și umanul infinit.

Respectabilitate şi umanitate, Gabi Urian

Birds are singing in my backyard

In the tree that longs for summer

And I’m sitting, sound asleep

Dreaming of a lover.

For she’s a petunia,

While I am a narcissus.

“Not meant to be”, I think

As I’m dancing sound asleep.

“Who am I to dream of her,

The one who’s born inside my head?

And who am I to talk about

The garden in my brains?”

I wake up, it feels unreal,

And here I am, inside my bed

With no lover by my side

And no hand to hold in mine.

Petunia, Gabi Urian

„Fii întotdeauna un poet, chiar și în proză.” (Charles Baudelaire)