Rușine, umilință, ridiculizare, vexare și autopersecutare. Întâmplări care ma urmăresc in fiecare zi a efemerei mele vieți. Ce voi ține mai degrabă minte? Faptul ca am luat un 10 la română sau faptul că am căzut cu tot cu bancă în fața unei mulțimi de persoane? Cred că răspunsul vine de la sine. Nu degeaba eșecurile sunt stafiile trecutului. Sunt măcinată de frica de a eșua, modelată de percepția unor personaje episodice, constrânsă de frica de a face o impresie proastă. Sunt împietrită in fața fricii de “ce va urma”. “Ce va crede despre mine dacă îi spun adevarul?”, “Își vor schimba părerea despre mine dacă le voi spune ce cred eu despre subiect?” “Nu sunt de fapt doar o corvoada pentru cei din jur?”- întrebări fără răspuns. Încercări care rămân la faza incipientă din cauza acestei încremeniri sufletești. Nu suntem de fapt toți niște simple iluzii care caută perfecțiunea in micile detalii?
Lasă un răspuns