Despre nimic

În caz că nu știai deja (slabe șanse, but still), pentru mine scrisul e foarte important. Cred că dacă întrebi pe oricine care a petrecut cel puțin 20 de minute cu mine, știe să-ți recite cuvânt cu cuvânt discursul spus de mine: „scrisul e modul meu de a coopera cu viața”. Și sincer, scrisul chiar e modul meu de a coopera cu viața. E posibil să nu fiu singura în această situație și tocmai de aceea am nevoie de răspuns la următoarea întrebare. Ce se întâmplă când nu mai știu despre ce să scriu?  

De vreo două săptămâni mă tot pun la birou și-mi zic „hai să scriu ceva” și…nimic. Nu scriu nimic. Nu scriu despre nimic. Nu știu ce să scriu despre nimic. Pur și simplu stau, mă uit în gol și-mi storc creierii în încercarea de a găsi o idee despre care să scriu. Nimic. Nu-mi vin idei. Mi-am întrebat și prietenii și i-am rugat, disperată, să-mi zică despre ce să scriu. Niciunul dintre subiectele recomandate de ei nu mi-a făcut cu ochiul. Am tot încercat și am încercat, dar singură nu am găsit o soluție la această problemă care mă apasă pe umeri de ceva timp (plus că deadline-ul acela de „ne trebuie articole pentru blog și tu Madi încă n-ai scris nimic” nu e absolut deloc de ajutor). Știti cum se întâmplă de multe ori când ești prea implicat în ceva să nu vezi că soluția era chiar sub nasul tău? Nu știu cum să trec peste acest blocaj, așa că gândul meu fuge la „Ce ar face x în locul meu?” Și am zis că merită măcar să încerc să-mi întreb prietenii despe metodele folosite de ei pentru a coopera cu blocajele din viața lor. Not surprining, majoritatea au zis că dacă au vreun blocaj, fac o pauză în care respiră și când revin asupra problemei răspunsul le vine țac-pac. Alții au zis că dacă întâmpină vreo dificultate, se dau bătuți. „Vai adolescenții din ziua de azi!” Eu nu mă pot da bătută, sunt determinată să scriu un articol chiar dacă e ultumul lucru pe care-l fac. Îmi iubesc prietenii, dar soluțiile astea were not it, așa că am decis să analizez blocajul (un lucru nu foarte unusual pentru mine):

Prima problemă: baiul nu e că nu aș putea să scriu, ci nu-mi găsesc despre ce să scriu. Normal că dacă mi s-ar impune un subiect, aș știi să scriu. Dar libertatea de a-mi alege un lucru despre care să scriu, oricât ar fi ea de minunată, poate fi extrem de stresantă. Cum ar trebui să aleg eu un singur subiect dintre atâtea. 

Revin. După încercarea, puțin spus, eșuată de a asculta recomandările de idei pentru articol ale prietenilor. Am decis să le urmez sfatul și să nu mă mai stresez din cauză că nu știu despre ce să scriu și să las să vină de la sine. Mic spoiler: nu a venit de la sine. După 2 săptămâni m-am trezit din nou în fața laptopului fără idei și fără speranță. 

A doua problemă: aveam idei, dar oare chiar ar citi lumea despre ce voiam să scriu? Normal că aș fi putut scrie despre cât de comercializat a devenit Valentine’s Day (de fapt, mi-e doar ciudă că nu mi-a dat nimeni flori), sau despre cât de frustrant e să fii lăsat în delivered de cineva de care chiar îți pasă (e ca naiba, doar ca să clarific). Sau aș fi putut să scriu despre cum în ultima vreme nu-mi mai tac gândurile sau despre oboseala care parcă și la ora 7 dimineața e prezentă. Dar ar citi cineva un articol despre oboseală? Nu cred…adică, soluția e simplă (așa cum zice și mama): „culcă-te!” Sau…aș fi putut să scriu recenzia unei cărți (zise ea deși în ultima vreme a citit doar Cărtărescu, pentru școală, și i s-a urât de literatura română). Parcă nimic nu pare destul de interesant dacă te gândești prea mult la el. 

A treia problemă: să zicem că am ales o idee (încă tot nu știu despre ce să scriu), cum scriu despre ea ca să pară și funny și relatable și catchy și ușor de înțeles și și și și…

Nu știu care e faza cu blocajul ăsta, sincer. Am mai avut până acum momente în care nu-mi venea inspirația și în care „nu mai aveam nimic de spus”, dar parcă acum îmi dă crash complet imaginația. Am gândit și regândit toate TOATE motivele din lumea asta pentru care e posibil să-mi fi pierdut imaginația. Prietenii? Nu cred, adică doar totul merge bine cu ei, nu? Iubirea? Nici nu intrăm în subiectul acesta, aia e cu totul altă discuție…o discuție dureros de scurtă care clar nu are final fericit. Școala? Poate, I don’t know. Uneori e atât de multă gălăgie printre gândurile mele că pur și simplu nu mă pot concentra la un singur lucru. Tu îmi povestești despre cum ți-ai petrecut weekend-ul, eu mă gândesc la cum am uitat cel mai probabil ușa de la casă deschisă. Oare am scos fierul de călcat din priză înainte să plec?

Poate că fug de propriile gânduri…Poate că îmi e rușine că nu sunt briliante și destul de bune pentru a forma un articol. Îmi place la nebunie să fug de lucrurile importante. A evita o problemă e mereu mai ușor decât a o confrunta. Îmi găsesc mici chestii banale și neimportante care să-mi distragă atenția și să mă facă să uit de viață…să mă facă să mă simt din nou normală. Destul de paradoxal spus, pentru că această fugă face fix inversul…îmi amorțește simțurile și îmi umple atât mintea, cât și inima cu false „sentimente” puternice care îmi încețoșează gândirea. Uneori a nu simți nimic real e euforic. Îți permite să treci prin viață doar ca spectator, nu și ca personaj. Ajungi să devii un simplu vizitator în propria viață. Nu e ca și cum ai rata ceva, pentru că ești mereu acolo, dar nu e ca și cum ai trăi ceva either, pentru că ești mereu cu gândul în altă parte.

„Madi, ce s-a întâmplat? Nimic, sunt doar obosită.” Fug, fug, fug. Nimic nu mă poate încetinii. Gândurile trec în viteză pe lângă mine, dar fug prea repede, mult prea repede, pentru a le putea înțelege, fug prea repede ca să le pot auzi. În sfârșit e liniște…și eu fug. Pentru prima dată după mult timp, nu trebuie să-mi dau la maxim muzica din căști ca să pot să o aud. Dar cât de mult pot să fug până să obosesc? Cât de mult pot trăi fără să simt vreo emoție?

„Ești bine? Nu.” La un moment dat trebuie să mă opresc. Nu vreau să mă opresc, dar nu mă mai țin picioarele. Nu-mi mai simt degetele și mi s-au înmuiat genunchii. Mă opresc doar pentru câteva clipe pentru a-mi putea trage răsuflarea și-mi promit că pornesc din nou. Inspir, expir. Mi-au amorțit picioarele. De ce nu mai pot să fug? Nu mă mai pot mișca. Toate acele gânduri pe lângă care adineaori fugeam nonșalantă m-au prins din urmă și mi s-au încolăcit în jurul gleznelor. Sunt blocată printre gânduri care se năpustesc asupra mea din toate direcțiile și mă împung ca sute de ace veninoase. Compensează pentru scurta perioadă în care mi-am permis să le ignor și să nu simt nimic. Acum simt totul dintr-odată…sunt extenuată. Tot stresul, toată tristețea, toată dezamăgirea, toată fericirea (cât a mai rămas și din ea)…totul, simt totul și mă consumă. Începe să se răspândească în mine ca o infecție pe care la început o trecem cu vedea spunând că „va trece de la sine”. People need to understand că sunt unele chestii, la fel ca asta, care NU TREC DE LA SINE. Fenomenul de burnout e ceva cât se poate de real și nu trece un-doi cum pocnești din degete. Mi-am consumat rezerva de energie de la atâta fugă și singura mea soluție e să mă predau gândurilor. Nu știu ce altceva să mai fac, nu mai am cale de scăpare. Se face din nou gălăgie în mintea mea. 

Nu-mi mai tac gândurile. De obicei pot să le opresc, pot să le fac să amuțească, dar acum nu…sunt ca un sunet de fundal continuu. Îmi țiuie în urechi și-mi blochează imaginația. Am încercat să fug de ele, dar nu pot scăpa de tot. Până la urmă tot ala mele sunt…tot mie îmi aparțin. 

Am citit undeva sau am auzit pe cineva spunând ceva de genul „o să-ți dai tu seama ce să faci, când se așază totul și se face liniște în sufletul tău.” 

Un gând reconfortant, dar până atunci, până când „va fi liniște în sufletul meu…”

Despre ce să scriu acum dacă am scris și despre nimic?