Încercuit în AperiTIFF

De Tudor Pop, Maria Dejeu, Maia Hermann, Ema Călian și Mălina Bochiș

Mulți suntem consumatori de TIFF și în mijlocul lui iunie devorăm film după film. De asemenea, mulți dintre noi primim on a daily basis notificarea „Storage Full”, nepermițând-ne astfel să ne descărcăm aplicația festivalului pe telefon, deci suntem automat obligați să mâzgălim și să fircălim în AperiTIFF filmele must see care ne-au captat atenția. Aveți aici doar câteva dintre filmele încercuite de noi anul acesta și părerile noastre brutal de sincere despre ele. 

BOSS – Bogdan Mirică

Am fost la acest film ca voluntar la subtitrări și (pe lângă faptul că am aceeași părere despre el ca profesorul meu de informatică, Manu), mi se pare că Bogdan Mirică reușește să facă cele mai bune thrillere legate de crime/mafie din România. Mai mult, cred că dacă filmul era făcut în străinătate și i se aloca mai mult buget, cu siguranță era un blockbuster care ar fi apărut în multe cinema-uri.

Ca să fiu sincer, povestea filmului nu m-a impresionat foarte mult, însă jocul actoricesc impecabil a lui Laurențiu Bănescu (Emilian din Umbre), împreună cu cinematografia și cu storytelling-ul regizorului (după cum a spus și în Q&A, dorește să lase publicul să pună cap la cap întâmplările, în loc să arate totul de la început) fac ca acest nou lungmetraj românesc să fie unul dintre filmele mele preferate de la TIFF 2023. Also, mă bucur mult că am avut ocazia de a vedea cast-ul filmului în sala de cinema, oameni pe care îi apreciez, felicit și cărora le doresc mult succes în continuare.

-Tudor Pop

Asteroid City – Wess Anderson

M-am bucurat tare când am reușit să-mi iau bilet pentru filmul Asteroid City, dat fiind faptul că era ultimul prezentat de TIFF, creat de un regizor bine cunoscut și per ansamblu un film mult așteptat.

Asteroid City este un film, cu siguranță, ușor recunoscut ca unul dintre filmele celebrului Wes Anderson, mai ales după cinematografie și, în special, paleta de culori în care acest este nuanțat. Este un film care pune pata în special pe o idee, poate preluată din Noul val francez, cea de a face persoana din fața ecranului conștientă de faptul că vizionează un film, cu actori și nu cu personaje reale.

O familie nefericită care a făcut pană la mașină, un grup de oameni de știință, o actriță și un grup de elevi care învață despre astronomie se adună în jurul unui crater de meteorit misterios la ceremonia de premiere a unor tineri inventatori, însă lucrurile iau o întorsătură bizară când un extraterestru coboară din nava sa și fură prețiosul meteorit. Cel mai probabil nu ați înțeles nimic din acțiunea înșiruită mai sus, dar probabil vă așteptați la așa ceva, vorbind de un film al acestui regizor.

Partea mea preferată din film, cum am menționat și mai sus, este ideea că filmul a fost filmat într-un film prezent în film (promit că are mai mult sens dacă îl vizionați). Ca să explic mai elaborat, personajele filmului sunt actori într-un serial ficțional, bazat în „Asteroid City”.

Dacă v-am indus în ceață destul (sau prea puțin), recomand să vizionați și voi acest film, plin de umorul întortocheat al regizorului și nuanțele gălbenii prezente în frumoasa cinematografie a creației acestuia.

-Maria Dejeu

Le Mepris – Jean-Luc Godard 

Regizat de nimeni altul decât Godard, „Le Mepris” este un film clasic, francez, care are loc în anii 60’.

Personajele principale sunt Camille și Paul Javal, un cuplu căsătorit, care pe parcursul filmului își pierd sentimentele unul pentru celălalt. Nu doar atât, dar se evidențiază și efectele negative ale comercializării din acea perioadă, prin faptul că Javal, având profesia de scenarist, este îndemnat de către Jeremy Prokosch, un regizor american, să preia producția unui film. Într-un final, acesta acceptă, fiind forțat de bugetul mic oferit pieselor de teatru din vremea aceea. Camille își pierde respectul față de soțul său și îi mărturisește faptul că nu îl mai iubește. 

Pe tot parcursul filmului putem observa acest conflict continuu bazat pe câștig financiar și demnitate.

Consider că „Le Mepris” este unul din cele mai bune filme ale lui Godard, având o estetică plăcută și caldă, dar totuși adresând un subiect relevant.

-Maia Hermann

The Earth is a sinful song – Rauni Mollberg 

„The earth is a sinful song” e o ilustrare autentică a unei comunități izolate din Finlanda rurală, precedând cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate că ecranizarea țintește spre un portret colectiv, se evidențiază în mod excepțional perspectiva unei tinere care se confruntă cu prejudecăți, violență și abuz. Nevoia de apartenență și conformarea la norme sociale într-o etapă semnificativă a vieții conduc către consecințe ireversibile, fapt cu care publicul empatizează indiferent de vârstă și origini. Interacțiunea umană surprinsă într-un context în care limitele moralității sunt inexistente și în care supraviețuirea e un prim scop este o tematică recurentă și în numeroase alte filme din aceeași perioadă. Totuși, ceea ce îi conferă o notă de unicitate sunt peisajele uluitoare care dau un cu totul alt simbolism conexiunii dintre oameni și natură. În ansamblu, filmul expune o viziune cât se poate de realistă a spațiului rural scandinav și este absolut spectaculos din punct de vedere vizual.

-Ema Calian

Apolonia, Apolonia – Lea Glob

Apolonia Sokol e fiica unor actori din Parisul anilor ’90. Ea a crescut în fața aparatului de filmat, întrucât părinții ei au surprins pe film momente importante din viața fetei lor, încă de când aceasta s-a născut. Când Lea Glob, artista din spatele camerei acestui documentar, o întâlnește pe Apolonia în 2009, ea e fascinată de viața acesteia și de naturalețea cu care prestează în fața unei camere, într-un mod dezinvolt, dar, totuși, artistic. Documentarul urmărește viața Apoloniei în următorii 13 ani, evidențiind greutățile prin care trece o artistă feministă într-o lume dominată de critici de artă masculini, principiile creativității individuale și realitatea economică a bohemianism-ului milenial. (=the quality of being socially unconventional in an artistic way) (sper ca poate andreea sa puna definitia la cuvantu ala subliniat pt cand dai click pe cuvant)

Teatrul în care Apolonia a copilărit și care reprezintă a doua ei casă a devenit un spațiu al dinamismului, acolo strângându-se o comunitate de artiști și activiști, printre care o refugiată feministă ucraineană – Oksana Shachko – cu care protagonista are o relație destul de ambigue pentru spectatori – nu e clar dacă sunt prietene sau iubite, și nici nu se pune accent pe asta, întrucât filmul se concentrează pe latura emoțională a relației dintre cele două și a impactului acesteia asupra creațiilor Apoloniei. Dinamismul se regăsește și în arta sa, care devine tot mai apreciată, tocmai datorită faptului că e plină de viață și culoare. Arta ei progresează datorită diversității și energiei vieții ei sociale de acasă.

Când o întâmplare tragică distruge acest echilibru și oamenii din comunitatea formată în acel teatru se separă fiecare pe propria cale, creațiile Apoloniei au de suferit, acest fapt aducându-i remarci misogine din partea profesorului de la facultate. Totuși, cariera ei pare să ia o întorsătură bună, atunci când un colecționar înstărit o angajează să picteze 10 canvasuri pe lună, mergând pe principiul „Why only buy the art when it’s so much cheaper to buy the artist?”. Însă, această viziune industrializată asupra artei o face pe Apolonia să se piardă pe sine însăși. În continuare, filmul urmărește încercările ei de a se regăsi, de a pune pe hârtie toată complexitatea sa interioară și de a transmite mesaje feministe privitorilor. De asemenea, Lea Glob face o treabă impresionantă în a surprinde, din viața personală a artistei, faptul că unele persoane pe care le întâlnești în viață nu sunt menite să fie lângă tine până la final, ci, mai degrabă, au rolul de a pune amprenta pe modul în care percepi lumea. Plecarea Oksanei îi afectează stilul artistic Apoloniei, făcându-l unic, într-un mod dureros, empatic și curajos.

Interpretarea artei altor oameni ne unește și ne face să simțim că suntem parte dintr-un întreg. Urmărind procesul artistic al Apoloniei de-a lungul mai multor ani de luptă interioară și redescoperire de sine prin ochii regizorului Lea Glob, acest documentar difuzat la a 22-a ediție TIFF a avut parte de o mare apreciere din partea publicului. Personal, simt că e unul dintre cele mai valoroase filme artistice pe care le-am văzut și mi-a colorat experiența TIFF din acest an. Mă bucur că am încercuit acest titlu în AperiTIFF.

-Mălina Bochiș