A observa sau a TE observa
Suntem cu toții atât de captați în propria noastră rutină, în gândurile noastre, în problemele noastre, încât nici nu mai suntem atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la cei din jur. Ne consumăm pentru lucruri atât de mărunte și neimportante, și toate acestea pentru că uităm să luăm o pauză. O pauză, în care să ne oprim din fuga continuă în care ne aflăm, să respirăm, să ne uităm în jur și să observăm.
Când eram mică, aveam un joculeț în care încercam să inventez câte o poveste despre fiecare om pe care îl vedeam, îmi făceam scenarii despre motivul diferit al fiecăruia pentru care se află într-un anumit loc în același timp cu mine. Acum câteva zile, mi-am amintit de acest joculeț în timp ce stăteam la birou și îmi făceam interminabilă temă la mate. Uitându-mă pe geam, am văzut blocul din față (care după părerea mea e mult prea aproape și simt că nu am pic de intimitate, dar în fine) și cele trei apartamente care încă mai aveau lumina aprinsă la ora aceea. Le-am studiat pe rând: la primul geam, era o familie la masă. Mi-am spus că cel mai probabil doar la ora aceea au reușit să se strângă toți, încât să poată avea o cină în familie strecurată printre viețile lor încărcate și total diferite. Poate că acea masă era singurul lor punct comun, singura intersecție dintre poveștile lor. Au atât de multe în comun în teorie, dar în practică e doar acea masă (de acel geam am rămas captivată cel mai mult timp, probabil pentru că nu îmi era chiar atât de străină situația, și poate că ceea ce gândeam nu erau doar fantezii).
La următorul apartament, am încercat să cunosc doi tineri (cred, era întuneric, nu se vedea prea bine, dar aveau o alură tinerească). Erau pe balcon și gesticulau intens în timp ce vorbeau. După scurt timp, persoana mai scundă s-a ridicat de pe scaun și a intrat în cameră, închizând ușa de sticlă cu putere în spatele ei. Cealaltă persoană a mai rămas câteva minute cu privirea afundată în gol, iar apoi a mers și ea înăuntru. A urmat o îmbrățișare lungă (pe care nu cred că are sens să o analizez personal, ci mai bine o interpretează fiecare cum dorește).
La ultimul geam era un vârstnic cu câinele lui (cred că era mai mare câinele decât el). Stăteau amândoi întinși pe o canapea și se puteau observa luminile televizorului pâlpâind în fundal. Primul gând care mi-a venit a fost legat de relația lor, care probabil e mai profundă decât orice altă relație interumană exprimentată de bătrânel pâna la acea vârstă. Ei sunt, cel mai probabil, totul celuilalt și nu ar rezista unul fără altul. Apoi mi-a venit un gând despre posibilele sfârșituri ale acestei conexiuni, pe care nu aș vrea să le scriu, pentru că dor puțin prea tare.
Totuși toate poveștile inventate de mine, sunt oare chiar despre alții? Nu e cumva un mod de a-mi mărturisi indirect ceea ce simt eu fără să trebuiască să accept? Dacă aș întreba pe altcineva ar spune oare aceeași poveste, sau pur și simplu și-ar reflecta povestea vieții proprii într-un mod mai subtil? Când mi-am pus toate aceste întrebări, mi-am dat seama că prin toate aceste „fantezii” aflam de fapt cine sunt eu și părerea mea subconștientă reală despre mine însămi (pe care de cele mai multe ori îmi e foarte greu să mi-o asum). Era de fapt povestea mea privită din perspective diferite, prin situațiile celor din jur, care chiar dacă păreau total diferite, în esență erau aproape identice cu ale mele.
Am început să cercetez mai mult cu privire la această „stare de observator”, cum este ea numită în psihologie, și mi-am dat seama, că aproape toate problemele devin nesemnificative când le privesc din această perspectivă. Am început să mă detașez de situațiile în care mă aflu și să îmi analizez în mod obiectiv problemele, să privesc persoanele fără a fi influențată de propriile gânduri, ci doar de faptele lor actuale și cel mai important, să văd viața ca pe un întreg, nu doar ca acel unu la sută pe care îl simt într-un moment.
Așadar, simpla observare și conștientizare a ceea ce se află în jurul nostru poate fi soluția a multor probleme și probabil cea mai bună modalitate să ne descoperim pe noi înșine în reflexia altora. Până la urmă, de ce să învățăm din greșelile noastre, dacă alții au făcut deja aceleași greșeli și putem învăța din ale lor pur și simplu observând ce se întâmplă în jurul nostru?
Lasă un răspuns