Poate dacă mă uit prin luminile înghețate noaptea în decembrie când nu pot dormi o să zic în gând: „Da, am iubit în sfârșit.” O să mă înțepe răcoarea în obraji, ei se vor îmbujora și o să îmi dau seama că numai frigul mai poate aduce un roșu aprins pe pomeți, de când am iubit. E frumos să iubești sau dragostea în sine e un frumos pe care să-l iubești?
Prima dragoste nu se uită. Rămâne în acele cotloane ascunse ale minții de unde se aud pescărușii de pe plajă și miroase a parfum rânced. Te face să fugi după vise trecătoare și îți ia sclipirea din ochii naivi și o pune în lacrimi arzătoare. Este o emoție simplă cu trăiri complexe și nu ai cum să o retrăiești. Cu toții am vrea să o mai simțim, măcar încă o dată, la fel de îmbătătoare. Adevărul crunt, însă, e că aceasta este unică în toate sensurile ei. În toate surâsurile uitate la peronul care vă desparte, în toate poeziile prăfuite sau în toate vorbele trecătoare cărora doar timpul nu le-a fost loial. Dansând printre mii de fețe șterse, alergând în mijloc de alee noaptea și fumând țigări dulci pe un pervaz ploios în iulie. Porți în piept curajul și nefrica unui adolescent imatur care spune că își dorește vara să fugă departe de casă ținându-se de o mână. Ai acea tinerețe ce te face să vinzi casetofonul bunicilor ca să ai bani pentru un cadou mai de doamne ajută. Și pleci departe de casă să uiți că lumea e făcută din greutăți, tu construind-o din iubire.
Și apoi, vine o zi în care o siluetă necunoscută cumva intră pe ușa vieții tale cu pași incerți, dar prompți. E totul atât de neașteptat și rapid încât nici nu apuci să închizi ușa și te trezești că amintirea siluetei rămâne toată viața alături de tine. E acea persoană care te face nebun de dor, pe care ai vrea să o cuprinzi puternic, dar ți-e rușine. Silueta căreia îi pictezi un tablou în minte și apoi tânjești ore întregi după el în timp ce zilele trec. Împiedicat de sentimentele pe care nu le-ai mai simțit înainte ești confuz, dar zâmbetul ți-e tot mai larg pe față și râsetele sunt tot mai răsunătoare. Oare ce poate să însemne? Ți-au spus prietenii că ai să te îndrăgostești lulea, dar n-ai crezut și acum îți plimbi gândurile prin amintirile acelea din cauza cărora nu ai somn. E acea persoană pe care obișnuiești să o iubești în fiecare seară înainte să adormi și următoarea dimineață când te trezești. E omul care îți oferă o singură scoică, în schimbul întregii inimi.
Asculți neîncetat aceleași piese pe drum, acasă și în timp ce lucrezi. Acele două piese de care ești pur și simplu fascinat le vei auzi și dintr-o cameră cu așternuturi ponosite și umiditate în atmosfera grea. Ai eroi în muzică și consideri că tot ce se întâmplă ține de filmul cel mai important al vieții tale. Va rămâne filmul tău preferat probabil. Încă asculți ploaia? Ironic, ploaia nu începuse în vremurile toride ale verii ce s-a lăsat uitată în abis. Acum stai lăcrimând și o admiri, încă speri că se va opri?
Să fim serioși, cine nu iubește ca un nebun pentru prima oară? Cine nu sacrifică puținul pe care îl are la 17 ani pentru acel sentiment? Cui nu-i e frică de suferințele și plânsetele pentru un cadru cu ochi albaștri? Este cea mai pură formă de artă scrisă, pictată, jucată și cântată, iubirea. Iubirea ne face oameni și oamenii o fac să fie frumoasă. Să nu-ți fie frică să iubești căzând. Lovindu-te atât de tare la început încât simți că ți se rupe filmul și pământul îți cade departe sub picioare luându-te pe nepregătite și forțându-ți inima să te mănânce de viu. Te sufocă și te face să te simți mai viu ca niciodată. Transcende fericirea ta omenească și amuzat de propiile trăiri, consideri că numai tu poți simți asta. E adevărat, nimeni nu poate spune aceleași baliverene amețite noaptea pe la două și nimeni nu poate adora din depărtare imagini iluzorii ale amorului, cum o faci tu… În ultimele cadre șterse, te învăluie cu nopți petrecute sub clar de lună și apoi te lasă treptat să cazi în gol. Să cazi cum nu ai facut-o niciodată până în acel moment și totuși să iubești cu toată inima și speranțele tale reflectate din suflet. Să te lovești mai puternic decât lovește ploaia trotuarele în octombrie și apoi să te ridici doar ca să cazi din nou. Și dacă ai cădea de un milion de ori, iar apoi la un milion unu ori te-ai ridica și ai vedea ce doar sufletul poate înțelege, ai mai pica din nou? Ți-ar fi frică să fugi cât te țin picioarele și să îți simți brațele tremurând de emoție în jurul gâtului acelui cuiva?
Ai strâns fiecare fărâmă de acel ceva nesemnificativ care apoi a devenit întregul tău univers. Haine, brichete, ciocolată, bilete, flori și mostre de parfum doar ca să te convingi că încă acea siluetă e acolo lângă draperia ce îți cade pe calorifer. Un joc de noroc fără ambiție, doar prostie pură e dragostea. Cel puțin așa am obținut primul meu as. As de inimă roșie.
Pentru un artist prima iubire mi se pare că nu poate muri vreodată, decât dacă moare el odată cu ea. Bine că nu se poate muri din iubire. Scriitorii vor umple pagini întregi constant de cerneală și în fine, posibile lacrimi de fericire sau durere… Scriu de mai puțin de o lună în fiecare noapte și nu mă plictisesc de dragoste, iubire, amor spuneți-i cum vreți. Eu nu mai vreau să îl denumesc nicicum. Și când ai ajuns să treci peste popasul acesta ce credeai că e infinit auzi o piesă oarecare pop într-un bar. Folk sau rock? Mai contează? Conștiința, „să o mănânce focul”, te duce acolo unde nu vrei și unde nu ai mai mers demult. În gară unde se auzea piesa și tu așteptai trenul întârziat să vă vedeți prima oară. Dintr-o dată alimentele nu mai par apetisante și băutura strânsa în pahare murdare de pe masă îți sclipește cu zâmbet răutăcios. Însă pentru cine mai exact va muri vreodată dintâia dragoste? Poate celor ce își vând sufletul să uite cumva. Cine nu urăște să știe că uită pe zi ce trece tot mai mult?
Ai iubit prima oară, acum ce să mai faci? Se simte atât de rece și respingător încât consideri că va fi ultima.
Dacă îți pare rău că ai iubit, înseamnă că nu a fost prima oară.
Lasă un răspuns