Ai fost expus, cel mai probabil, la conceptul de dragoste încă din copilărie, la povestea clasică a iubirii „ideale”, unde o fată își întâlnește prințul, iar împreună trăiesc o viață simplă și fericită până la adânci bătrâneți. De la poveștile Disney: Cenușăreasa, Albă-ca-zăpada sau Frumoasa și Bestia, până la povestiri clasice, dar aproape „clișeice” ca Romeo și Julietta.
Când pornești de la o idee atât de simplă, nu ai cum să înțelegi altceva decât „iubirea e atât de frumoasă și simpla…”. Ți se pare ridicol când îi auzi pe adulți zicând că iubirea poate fi complicată? Citești unele cărți care o portretizează ca fiind imposibilă, dar în final tot se ajunge la un final fericit. Altele, mult mai complexe, se termină într-o notă mai tristă ce era , pentru mine cel puțin, irealizabil, de-a dreptul insuportabil. Filmele triste erau doar ceva la care te uitai cu ochi mari și înlăcrimați, confuz de suferința prin care treceau personajele, iar cele fericite erau singurele care aveau sens. Până la urmă finalul fericit era singurul real, nu?
Această idealizare a dragostei mi-a fost insuflată, poate fără să-mi dau seama, de când am fost mică, devenind o regulă nescrisă în gândul meu. Cei doi se întâlnesc, se uită unul în ochii celuilalt și își dau seama că vor fi împreună pentru totdeauna. Cu toate acestea, am crescut și am descoperit că iubirea este mult mai vastă și mai nuanțată decât această reprezentare simplă, aproape imposibilă, odată ce am întâlnit-o în lumea în care trăim.
Dar acum, să fim serioși, cine s-ar fi gândit că iubirea poate, într-adevăr, să fie chiar atât de complicată?
Cred că nimeni nu-și poate da seama de acest lucru până nu ajunge să treacă prin prima sa iubire. Unii fac cunoștință cu iubirea la o vârstă fragedă, când nu își poți imagina altceva în afară de ideal. Altora li se întâmplă să dea de aceasta în perioada adolescenței, când, pe lângă că ești confuz legat de absolut orice aspect din viața ta, îți apare în cale un băiat pe care, pe moment, îl consideri „Făt frumos pe cal alb”. Mai sunt și persoanele care nu își întâlnesc prima iubire până în perioada facultății sau mai târziu, dar aici nu vă pot da foarte multe detalii…
Pentru mine, prima iubire a fost ceva foarte infantil, din care și până în ziua de azi încerc să învăț. Nu știam mai mult decât ce v-am povestit mai sus, deci realitatea m-a lovit destul de tare, mai ales pentru acea vârstă. Am idealizat iubirea. Mă gândeam că primul băiat pe care îl întâlnesc va fi cel cu care voi trăi o viață întreagă, că voi fi eu Cenușăreasa pentru Philip. Am privit o pereche de ochi căprui cu un zâmbet adorabil și am simțit doar cum începe să-mi bată inima mai tare. În ochii mei, el portretiza stereotipul prințului, era frumos, înalt, amuzant.. era perfect din toate punctele de vedere. Mă complimenta, îmi oferea atenție. Atenție ce se simțea ca o îmbrățișare călduroasă în gerul iernii sau ca pupicul de pe frunte pe care mi-l dădea mama înainte de culcare. Tot ce îmi puteam imagina era să-mi petrec tot restul vieții mele alături de el. Iar când vrei pe cineva atât de mult, tot ce-ți poți dori este ca și el să te vrea cu la fel de multă ardoare. Poate unii au fost cu mult mai realisti ca mine și nu au fost chiar atât de orbiți de „iubire”, dar mie mi-a plăcut să trăiesc în propriul meu basm.
Totuși, am ajuns atât de orbită de a fi perfectă pentru el, încât m-am pierdut pe mine pe parcurs. Îmi petreceam timpul gândindu-mă non-stop la ce face sau cum e, dacă se gândește și el la mine măcar pe jumătate din cât mă gandesc eu la el. Am început să îmi pun tot soiul de întrebări, care mă nelinișteau din ce în ce mai tare. Întrebări ce au răsărit de nicăieri, ce rămâneau adesea fără răspuns. De ce nu ne mai vedem așa des? De ce nu se mai comporta la fel de drăguț cu mine? Poate totuși e doar ocupat. De ce nu mai vorbim? De ce nu mă mai vrea așa ca la început? Unde a dispărut iubirea? Sau poate pentru el nu a existat.
Trăind am aflat că poveștile Disney sunt doar un clișeu, povești crunte și absolut sfâșietoare, modificate pentru a aduce bucurie copiilor. Poveștile ideale din cărți ajungeau plictisitoare, lipsite de esență, iar cele complexe, triste, care te lasă cu sufletul la gură devin cele care chiar contează. Am învățat să privesc iubirea cu alți ochi, realizând amploarea ei și suferința care vine până la urmă, „la pachet”.
Într-un final, am învățat să privesc iubirea așa cum este ea, o adevărată odisee a sentimentelor, nu doar ceva pur și infantil sau ceva, cum am zis de la început, „ideal”. Acum înțeleg amploarea ei și suferința cu care vine ,până la urmă, „la pachet”. Dragostea aduce cu sine un amalgam de emoții – frică, anxietate, dor, melancolie, entuziasm, fericire, fluturi în stomac, dar în special durere. Sentimente ce formează o furtună înnăbușitoare atunci când sunt aduse laolaltă. Pe cât de complexe, pe atât de frumoase. Uneori îmi doresc să mă pot întoarce la conceptul simplu la care visam când eram mică, dar ce ar fi iubirea, oare, dacă nu ar aduce cu ea și suferință?
Lasă un răspuns