Orice persoană care intră în viața ta își lasă amprenta asupra ei, la fel cum și un olar lasă câte o amprentă cu fiecare mângâiere, fiecare apăsare și fiecare alunecare de deget pe lutul cu care lucrează. Un om este format dintr-un raft cu vaze. Fiecare vază reprezinta câte o persoană din viața sa. Unele vaze sunt ude, iar altele sunt deja arse la cuptor. Vazele ude sunt oameni care încă sunt în viața ta, care încă își lasă amprentele pe lutul esenței tale. Pe când vazele arse sunt persoane care au plecat din povestea ta, dar și-au lăsat fiecare amprentă blocată într-o vază pentru eternitate, într-una din multitudinea de vaze ale sufletului tău. Multe dintre acestea au o formă diferită decât cea pe care o dorești tu. Acele vaze sunt realizate de către alte persoane, care te-au modelat într-un mod inconfortabil. Nu voiai sa ai o vază strâmbă, și totuși ți-ai lăsat vaza modelată, te-ai lăsat modelat.
Uneori vrei să scapi de anumite vaze și amintiri, pe care le consideri urâte, și totuși, sunt ultimul lucru care ți-a mai rămas din persoane pe care cândva le iubeai. Încerci să spargi o vază. Nu se sparge. Dai cu ea de pereți, de podea, o bați cu ciocanul, încerci să o găurești cu bormașina, să o topești, nu merge nimic. După un ultim pumn de disperare, apare o crăpătură. Una mica, nesemnificativă. Ți-a fost de ajuns acea crăpătură, momentan vrei să păstrezi vaza. O pui înapoi pe raft. Ziua următoare observi că acea crăpătură s-a mărit, nu îi dai atenție, oricum nu îți pasă. Peste două zile devine și mai mare, și au apărut mai multe, dar oricum voiai să arunci acea vază. Peste o săptămână vaza e plină de crăpături. Aproape ca e pământ de flori. Nu o arunci încă pentru că poate folosești cioburile. Primul lucru dimineața următoare, vaza explodează, odată cu o parte din inima ta. Te-ai trezit cu un ciob din vază înfipt direct în frunte și cu un altul în stomac. Te dor toate. Ai început să plângi, să zbieri și să zgârii. Te simți de parcă o parte din sufletul tău s-a spart odată cu vaza, împreună cu amprentele persoanei care a modelat-o.
În plină disperare, cauți agitat un lipici care să țină. Ai doar un lipici de hârtie. Nu e bun. Disperarea se mărește. Te îmbraci repede să mergi la magazin și realizezi că puloverul tău preferat e la uscat. Disperarea se mărește. Când vrei sa ieși din casă te împiedici de prag. Disperarea se mărește. Afară plouă, ți-ai uitat umbrela și te-a stropit o mașină, dar ai nevoie de lipici. Disperarea se mărește. Ajungi la magazin, iei un lipici bun pentru lut și ajungi la casă. Domnișoara de la casierie, drăguță, cum multe nu sunt, te întreabă cu un zâmbet dacă nu ai cumva 10 bani. Tu urli la ea și îi spui că nu și că să te lase în pace, plecând nervos după ce ți-a dat restu.
I-ai stricat ziua.
Aveai 10 bani.
Poate e timpul să încerci și altceva în afară de lipici pentru a ține cioburile împreună. Ajungi acasă. Îți petreci zile, săptămâni în șir lipind cioburi ca pe un puzzle. Până la urmă reușești să le combini aproape pe toate. Două cioburi lipsesc. Unul a rămas înfipt în stomacul tău, iar celălalt l-ai aruncat în domnișoara drăguță de la casierie când ai urlat. Aștepți. Lipsa cioburilor te frustrează. Aștepți. Vrei să ai vaza întreagă înapoi. Aștepți. Doctorul a spus că încă nu poți scoate ciobul înfipt din tine pentru că te-ar răni. Nu mai aștepți. Mergi la magazin. Îți e frică, dar o să treci peste. Intri, și dai peste casierița drăguță, la care ai urlat. Te duci să îți iei o ciocolată. Costă 4 lei și 10 de bani. Îi dai o bancnotă de 5 lei.
Și 10 bani.
10 bani.
Îți zâmbește. Îți dă un leu înapoi. Un leu și un ciob.
Mergi acasă bucuros, cu gândul că poate casierița drăguță nu te consideră un nesimțit ordinar. Ai lipit penultimul ciob al vazei. Vrei să îl apuci pe ultimul, dar nu îl mai găsești. Se pare că rana ta s-a vindecat. Acolo unde era un ciob, a mai rămas doar o cicatrice. Ai lăsat celălalt ciob la magazin. Împreună cu acei 10 bani. Dar e ok, vaza arată mai bine fără un ciob dacă stai să te uiți. Are mai multă personalitate. Nu e perfectă, dar te reprezintă. Te bucuri că ai putut lăsa un ciob casieriței drăguțe. Un ciob tocit (să nu taie), ars și strâmb. Dar e cel mai colorat. Și chiar dacă era lut ars, ai reușit să îți lași amprenta pe el datorită timpului pe care i l-ai dedicat acelui ciob.
Acel ciob este începutul unei noi vaze.
Un fragment dintr-o vază din viața altcuiva, dar care va rămâne cu acea persoană pentru totdeauna.
Lasă un răspuns