Ai 4 ani și verși din greșeală un bol mai mare ca țeasta ta direct pe canapeaua nouă din piele autentică. Ai 7 ani și înveți că oamenii pot refuza să se joace cu tine. Ai 12 ani și asiști pentru prima oară la o bârfă bine detaliată, imediat după masa de Crăciun la care toți râdeau, iar tu te jucai sub masă cu niște verișori cărora nu le poți reține numele. Trec niște ani și înțelegi că nu ești un întreținut al sorții. Ajungi la o vârstă și ceilalți te consideră copt din punct de vedere moral și fizic, deși nu simți că ar fi în competența ta să schimbi lumea sau oamenii ce rămân ca niște copaci lângă pădure.
În tot acest timp dedicat unei dezvoltări dezinvolte, îți crește o branhie undeva sub scalp și înveți cum să respiri sub apă, și mai important, pricepi că era vorba de sentimentul clișeic de inferioritate. Îl dezvoltai zilnic mergând la școală, iar de la dresaj ieșeai mândru cu o mână de nume de oameni pe care îi idolatrizezi, sperând că vei ajunge și tu un om în toată firea.
Te obișnuiești să lași loc liber și să te scapi de orice posibil risc ce le poate da altora vreun motiv să creadă că le ești inferior. Distanța dintre adulți și copii, mai ales dintre cei pe care îi au în grijă, se împachetează în vorbe frumoase și se servește pe stomacul gol prin expresia “e doar diferența dintre generații”, fapt incontestabil care este universal acceptat cu o compasiune morbidă.
Este totuși adevărat, că mediul are un impact groaznic de mare asupra devenirii umane, însă acest aspect se omite de cele mai multe ori și se ajunge tot la inferioritatea născută dintr-un respect reciproc căruia nu-i reziști și pe care îl internalizezi, creând o imagine de-adevăratelea hidoasă a vieții de adult. Frica aceasta are o latură morală și totodată una fizică, însă anxietatea cauzată de ideea că ai putea și tu într-o zi oarecare, să ajungi să reprezinți inconștient tot ceea ce te deranjează, devine un factor de risc. Pe partea materială te intrigă mai mereu știrile și modul în care oamenii care te conduc îți fură câte puțin în fiecare moment, schimonosindu-și fețele peste care au trecut destui ani, care ulterior trec inevitabil și prin tine.
Singurătatea în viața adultului pare a fi în mare parte într-un crescendo fatidic mai ales când observi că majoritatea umblă cu indiscreții și vorbe de prost gust pentru a câștiga o cursă la care îți propui să nu te înhami. Deși familia în care te naști are o imagine de ansamblu pusă cap la cap, se concretizează în timp o lume ce te desprinde de puful în care ești inevitabil acuzat că ai crescut, și astfel se ajunge la o lume redusă la câteva persoane pe care încerci să nu le pierzi. Observi cu timpul că prietenii oamenilor mai mari ca tine se destramă și ei în familile lor, accentuând obsesia societății de a te lăsa pe cont propriu, iar apoi rămâi cu ideea ca vei ajunge să cari anii în spate sigur sau mai rău, singur împreună cu alții.
Societatea în sine creează dependența de independență, menită în teorie să te țină flasc departe de orice pericol ce te poate pune într-o lumină proastă în ochii ei sticloși. Inferioritatea se accentuează cu timpul, inevitabil ajungând să fii inferior față de propriul sine pe care lumea te învață să-l cultivi cum ar trebui, prin iluzii și minciuni. Nu putea fi totul o coincidență, mai ales când viziunea asupra vieții se degradează și devine un coșmar discontinuu.
Dacă ai fi întrebat de părerea ta legată de lume, în general ai sta să te gândești 2 secunde, iar apoi îți vor apărea în minte niște fețe care reprezintă în mod concret lumea în care trăiești. Cred că în toată goana asta după vorbe frumoase se caută de fapt, un mod de a evada dintr-o supapă internă pervertită de idealismul logistic pe care vrând nevrând, ajungi să îl accepți din cauza nevoii de a nu te simți inferior, față de adulți, față de tine.
Toate acestea fiind spuse, antiteza în care sunt privite conceptele de inferioritate și superioritate nu pare a fi tocmai necesară, pentru că ele merg mai degrabă mână în mână și caracterizează condiția umană, nevoia de a fi. Toată frica aceasta de a rămâne în urmă se trage din speranța că suntem niște oameni pregătiți pentru o lume pe care ne vedem nevoiți să învățăm să o iubim.
Lasă un răspuns