M-am modelat după tine…

Autori: Mira Palimariu, Maria Dejeu, Alexandra Bura, Madi Blaga, Sophie Popa

–

M-am modelat după tine… și nu în sensul clișeic. Nu am vrut să fiu ca tine, să îți demonstrez cât te iubesc. Știam că oricum vei pleca. S-a întâmplat fără voia mea, încet și subtil, la început nici nu am observat. Apoi, ori de câte ori priveam înspre o oglindă, te vedeam. Mă speriam. Voiam să scap. Dar urmele deja erau prea adânci. Într-un final, m-am obișnuit. Acum mi se pare firesc. Toată ființa ta s-a contopit cu a mea atât de mult, încât nici nu mai sesizez diferențele. Suntem unul. M-ai modelat. Sau, mai bine zis, m-am modelat singură. Cu precauție, crezând că nu voi cădea în capcana de a-ți fura personalitatea, obiceiurile, chiar și anumite fraze, întru totul. Dar nu am fost destul de atentă, așa că acum tot ce îmi rămâne de făcut este să învăț să mă accept. O nouă versiune a mea, cu tine. Doar că fără tine.

M-am modelat după tine până când am rămas fără lut în suflet. Am rămas fără esența iubirii mele pentru tine. Am rămas fără fluturașii ce apăreau de fiecare dată când ochii tăi senini îi întâlneau pe ai mei. E vina mea, da. Mi-a fost frică să te iubesc nemodelat, neclar. Și nici ție nu ți-ar fi plăcut. Dacă-mi cream iubirea fără să trișez și să mă uit la cum o creezi tu pe a ta, dacă nu furam culori, modele și forme din cum ți-ai făcut tu iubirea pentru mine, aș fi riscat să nu-ți placă. Să nu-ți placă ce simt pentru tine. 

Deși… cred că dacă nu mi-era atât de frică să-ți simt posibila dezamăgire aș fi ales să te iubesc nemodelat. Să te iubesc dezordonat, zgomotos și sincer. Pentru că am învățat că și tu mă iubești nemodelat, însă ție nu ți-e frică. Eu te iubesc oricum, însă mi-e teamă că e prea târziu să ies din tiparul creat.

Pot să mai încerc o dată? Promit să rămân nemodelată.

M-am modelat după tine, te-am lăsat să mă schimbi pentru a-ți deveni „potrivirea perfectă”, m-ai îndoit cu nepăsare și acum îți văd amprentele de fiecare dată când mă privesc. Dorința ta mi-a fost dictator, impunându-mi o formă în care nu mă mai recunosc și pe care nimeni nu o va mai putea schimba vreodată. M-ai făcut astfel încât să îți pot purta toate nepăsările, fără să te gândești că pereții îmi deveneau tot mai subțiri, ajungând la o fragilitate de care ai profitat la maxim. Apoi ai plecat cu mâinile murdare de lut, smulgându-mi bucăți din mine la a căror recuperare pot doar visa. Ai plecat cu atât de multă ușurință arzându-mi toată ființa și asigurându-te că ceea ce mi-ai făcut va rămâne pe veci sculptat în mine. Cuptorul suferinței ți-a definitivat lucrarea, pe care încă încerc să o modific, dar acum în loc să-mi schimb ușor forma, fiecare încercare se lasă cu sute de cioburi imposibil de recuperat. 

M-am modelat după tine și m-am ales cu o persoană pe care nici eu nu o mai recunosc. Sper că am fost ultima ta operă, pentru că tu ai avut grijă să fii ultimul meu artist.

M-am modelat după tine, dar tot m-am crăpat. Încă de la început lutul din care am fost făcută a tânjit după atingerea ta. Lutul e moale, îți lasă mâinile pătate de sângele cleios al vulnerabilității. Dar nimic nu e etern, nici chiar lutul.

Timpul trece și lutul se usucă, timpul trece și simt cum pe la colțuri încep să mă despic. Fața de masă cu flori din sufragerie e acum udă și pătată. Udă cu lacrimi de patimă, amintiri însuflețite, promisiuni încălcate și cuvinte goale. Vezi tu, aceste crăpături sunt adânci, greu de observat la început, dar persistente și apăsătoare pe suprafața mea neuniformă. M-am tot crăpat și m-am lipit la loc, încercând să-mi prelungesc agonia, vrând ca tu să fii ultimul care își lasă amprenta asupra mea. „Tu ești cel care mă poate scăpa de aceste răni, tu mă poți modela.” îți strigam înecată de amărăciune. Timpul trece, am tăcut și am stat în remușcare, secătuită de puteri așteptându-te să mă repari, așteptându-te să ne repari. Dar timpul pentru tine era doar un zvon îndepărtat, cel mai probabil, nici măcar adevărat. 

Când sfârșitul s-a apropiat ai remarcat în sfârșit fața de masă, mucegăită acum, și te-ai grăbit să-mi peticești încheieturile julite și colțurile rănite, dar interiorul îmi era deja uscat, tare ca piatra, impenetrabil. Nu mai puteai ajunge la mine, căci m-am refugiat în propriu-mi sine unde dezamăgirea nu mai putea da de mine. 

Te-am avertizat de la început… timpul trece, lutul se usucă.   

Sunt propria creație ceramică, dar nu sunt definită de o formă stabilă. Pot să fiu cana din care bei zilnic prea multă cafea. Pot fi bibelou sau vază, să fiu nici mai mult nici mai puțin decât decor în viața ta. Pot chiar să fiu scrumiera de pe măsuța ta de pe balcon, să fac ce trebuie făcut indiferent de faptul că nu te-ai abținut niciodată din a mă arde. Pot să fiu și să fac prea multe, da. Lutul din care m-am autoconstruit este ca proaspăt modelat, sunt etern ajustabilă. V-ați lăsat amprentele pe mine când ați vrut să îmi dați un folos. Sunt suma tuturor experiențelor trăite, și oricât mi-ar plăcea ca materialul meu să fie amintit ca cel al cănii de ceai preferate a mamei mele, sau un detaliu elegant al unei piese de decor, astăzi sunt vaza prăfuită cu flori uscate dintr-un colț des văzut, dar rar frecventat al casei. 

M-am modelat după tine, iar abia acum începe lutul să se usuce.