Locurile poartă în ele acel ceva, care nu se desprinde niciodată de ele. Nici măcar urmele de adidași ponosiți de pe asfaltul umed.
Ne e frică când plouă și străzile brusc rămân pătate doar de picături de apă sau vreo umbrelă străină pierdută prin ceață, deoarece sunt locuri goale. Cel puțin mie mi-e frică de ploaie pentru că reușește să cutremure golul lăsat de plecarea ta. Știu că nu am unde să te caut aici, că nu am vreo intersecție sau trecere de pietoni unde să te zăresc și nici dacă aș bate toată noaptea la numărul 4 nu ai fi tu cel care îmi deschide. Și da știu, am ignorat trotuarele pe care le străbatem zi de zi, stațiile de autobuz aglomerate în care așteptam și cafenelele unde se strângeau studenții. Până într-o seară de luni în care ploua, iar pe străzile ude brusc nu am mai văzut nicio umbrelă străină, niciun om și nici măcar pe tine. Și era gol.
Într-o singură clipă ce pare mai lungă decât infinitul, persoana pe care o iubești pleacă atât de departe încât niciun loc nu îi va aduce aminte de tine. Unde nu trebuie să evite străzi și alei precum o faci tu, unde nu are vreo importanță locul în care își duce prietenii să se distreze și unde va uita totul legat de orașul care a dat prilej întâlnirii voastre. Locurile poartă amintiri pe care ai vrea să le retrăiești, așadar le cutreieri să îți amintești cât de tare bătea vântul pe coridorul în care v-ați retras într-un simplu și sincer sărut sau să simți gustul fin al vinului pe care l-ați băut într-un subsol ticsit de club. Prea târziu însă, realizezi că frumusețea acelor locuri a fost aparte până au rămas goale, iar tu te plimbi curios prin frig și te întrebi cum naiba ți se părea atât de unică terasa aceea cu privire înspre Someș, atunci când ai băut un singur ceai acolo și apoi nu te-ai mai întors niciodată.
Și totuși cu cât încerci mai mult să vezi toate aceste locuri la fel de frumoase, din dorința de a prelungi delirul, nu vei mai putea. Tufele de trandafiri din colțul străzii tale nu le mai zăresc atât de înflorite și vișinii de când nu mă mai grăbesc să îți aduc niște tort făcut de mine. Nici salcâmul de pe marginea apei nu îl mai observ când trec pe lângă el, e mohorât și înfrigurat, pe când atunci ne ținea umbră de la căldura ostenitoare. Le lipsește fărâma de iubire pe care ai crezut că o vei avea o vreme lungă și deși restul oamenilor trec pe lângă ele și le consideră aglomerate, tu vei simți mereu cum singurătatea te copleșește acolo.
Toate acele locuri au fost și vor fi întotdeauna goale pentru ceilalți. Golite de importanță. Lipsite de amintiri. Nu înseamnă nimic pentru oamenii grăbiți patiseria plictisitoare de lângă semafor, de unde mereu îți luai prăjitură în zilele în care strănutai și erai supărată, sau o stradă plină de mașini și locuințe ca oricare altă stradă, pe care ei nu au văzut-o niciodată romantică. O stradă obișnuită pe care nici tu nu ai crezut că există ceva la care să te întorci, ba cu pașii, ba cu gandurile. Și totuși după ce ai aflat că la numărul 7A locuia el, te-ai întors mereu în același loc, timp de câteva luni, zi de zi cu tocuri sau adidași și apoi alte câteva luni cu gânduri fugare și închipuiri frânte. V-ați certat, v-ați plimbat, v-ați strâns în brațe, ați plâns împreună, ați urlat amețiți la geamuri deschise, ați fugit de ploaie, v-ați împiedicat unul de celălalt, ați râs și v-ați iubit acolo, pe acea stradă monotonă cu case, blocuri și cămine de studenți. Încă îmi apare pe Bolt strada ta. După seara în care m-am grăbit pe drum, deoarece veneam să te ajut să te muți, nu m-am mai întors niciodată pe strada ta…
…deși aș fi vrut să mă întorc la tine acasă, ce-aș mai fi vrut, dar nu mai era casa ta demult.
Locul pe care irevocabil îl vei uita cel mai greu va fi casa cuiva. Va fi apartamentul care devine acasă și pentru tine, însă temporar. Ți-l vei aminti la fel ca în prima zi, când te-ai așezat timid pe un scaun și ai încercat să deslușești titlurile cărților din bibliotecă, parfumul aerului și culoarea sacourilor din dulap, cât timp îți savurai cafeaua cu lapte. Cafeaua plină. Indiferent de toate restul amintirilor de pe parcurs, ți-l vei aminti totuși și ca în ultima zi, când toate cărțile erau strânse, lăsând biblioteca goală, aerul nu mai era parfumat, ci doar searbăd și sacourile dispăruseră în geamantane. Acum e doar un apartament gol, indiferent că s-a mutat altcineva acolo, deoarece înainte era plin de tot ce iubeam, și eu și tu.
Niciodată nu mi-a plăcut să aștept în holul din fața apartamentului tău, friguros și anost, însă azi aș da orice să stau acolo până îți parchezi mașina și mă întâmpini grăbit să mă primești înăuntru, la tine acasă.
Nici măcar în propria casă nu scapi de goliciunea aceasta pe care o resimți în toate locurile în care nu mai găsești acel chip care îți liniștește bătăile inimii și îți aprinde ochii de fericire. Cărțile tale noi pe care mi le-ai făcut cadou stau sub pianul meu prăfuit, unele flori sunt pe masa de machiaj, altele atârnă pe pereții vopsiți cu var, lumânările pe care mi le-ai dăruit îmi sunt la căpătâiul patului, hainele tale îmi umple sertarele, iar pozele cu noi sunt aruncate în rame aurii și mă tot întreb de ce se simte așa de gol dacă toată camera mea e plină de lucrurile tale? În final, le-am redus la nimic mai mult decât niște fleacuri dureroase pe care le-am închis într-un dulap. Și totuși…totul pare la fel de lipsit de plinătate până și în casa mea unde am ajuns să îmi amintesc toate colțurile în care te așezai confortabil pe la ora 15:00 și îți savurai împreună cu mine și jazz-ul din casetofon, cafeaua fără lapte. Cafeaua goală.
Oferim importanță unor locuri banale unde cândva iubeam și credeam că înțelegem enigma dragostei, deoarece iubirea începe ca o banalitate. Acea iubire care e simplă și complicată, oribilă și seducătoare, certă și confuză, care îți ia mințile, nopțile și banii, și în final rămâne la fel de banală. Nu realizăm în acele momente câtă importanță dăm acelor locuri, decât într-o zi de august în care mergi să îți iei niște țigări și brusc te lovește frigul unei zi de februarie, în care ai primit prima floare pe care ai atârnat-o de tencuiala peretelui, și încă nu s-a dezlipit.
Problema adevărată nu este că nu ești aici, am acceptat asta destul de devreme și poate chiar cu mult timp înainte să pleci. Problema reală e că încă te caut cu privirea în toate acele locuri, că încă visez prostește că dacă îmi iau o cafea de la Meron o să te văd cum mă aștepți lângă geam să discutăm aceleași fleacuri monotone, că încă îmi doresc să îți scutur paltonul de picături sub geamul acela de pe strada Universității și oriunde îmi arunc privirea văd fantomele noastre îndrăgostite.
Pot pleca din oraș să fug departe spre locuri noi, dar momentul în care revin și cobor din avion să îmi aștept legătura spre Cluj, mă voi întoarce pe aceeași poartă pe care tu ai plecat și îmi voi aminti. Va fi un gând fad și nostalgic, care mă va ține apoi cu privirea țintuită la poarta aceea, deși nu te văd niciunde. Și treptat voi rememora toate vorbele spuse și gesturile negândite în acele ultime ore în aeroport, deși totul din acea zi sfâșietoare a fost șters cu forța din amintirile mele. Până la urmă ar fi imposibil să mă uit prin aeroportul acela și să nu ne văd cum ne îmbrățișăm fugitiv și speriați, unul ținându-se de un bagaj, celălalt de inimă.
Odată cu data de 27 mai, știam că toate locurile noastre, pe care le numesc așa doar pentru că sunt arogantă, au rămas umplute doar de gol. De golul din mine, de golul lăsat de tine sau poate doar de simplul gol ce se crease între noi. Însă tot stau și mă întreb dacă nu și locurile ne poartă dorul nouă? Dacă nu cumva aceste impersonări arhitecturale ale iubirii ne așteaptă să ne întoarcem acolo unde nu am fost demult? La fel cum doar eu încă mai aștept să te întorci să mă ții în brațe, pe veranda casei părinților tăi, fără să spunem nimic. Identic serii aceleia apăsătoare, în care doar un saxofon plângea înăbușit departe, deoarece noi eram îmbrățișați pe verandă și nu spuneam nimic. Și următoarea zi ai plecat.
Locurile sunt aceleași, însă persoanele se schimbă. Locurile sunt aceleași, însă persoanele pleacă. Tu rămâi și încerci să te schimbi, dar nu poți, deoarece locurile sunt aceleași. Și te doare asta, te doare până uiți de tine, până uiți că te-ai transformat în alt om. Oare și eu sunt mai diferită decât atunci? Poate. Poate m-am schimbat în cineva care nu înțelege unde ai plecat și de ce pentru tine niciun loc nu se simte gol fără mine.
„Când o să ne mai așezăm ca în prima zi la o masă în colț într-o cafenea minusculă, să începem să vorbim ca doi străini care au mai făcut asta cândva, doar că locuiau ambii în Cluj? Oare când o să ne mai vedem într-un aeroport ca în ultima zi, să ne strângem în brațe de dor ca doi străini care în trecut au trăit un moment identic, doar că niciunul nu mai era în Cluj?” M-am tot întrebat acestea multă vreme, dar aș vrea să uit durerea provocată de toate locurile unde te-am iubit ca o nebună.
Din păcate, cred că nu se poate… decât dacă aș uita străzile, cafeneaua, banca și ele pe mine, pe tine și povestea noastră.
Ar trebui să fac ceva.
Ar trebui să mă mut…
Lasă un răspuns