Dacă empatia este un construct social, mai suntem oameni fără acesta? Ce ne face oameni?

„Sensibilitatea este proprietatea organismului de a recepționa stimulii și de a stabili o legătură cu sens între stimulii indiferenți și cei necesari organismului.”

• „2. Capacitate de reacție afectivă; intensitate afectivă.
  sinonime: afectivitate emotivitate
  • 2.1. arte literatură Capacitatea de a transmite, de a provoca emoții artistice; receptivitate artistică.”

Charlie Kirk.

Acest articol este  despre felul în care, ca societate, am început să privim moartea ca pe un spectacol, și să uităm ce înseamnă sensibilitatea, pasiunea, grija și aprecierea.

Exemplul ales are ca scop ancorarea temei în evenimente de actualitate, nu de comentariu politic.

Pe data de 10 septembrie, Charlie Kirk, un debater popular, a decedat, împărțind internetul în două. Pentru unii, acesta era un creștin dedicat, pentru alțiii, o persoană rasistă, misogină, și plină de ură în suflet, care se ascundea în spatele unei religii.

Însă, pentru altcineva, un tată. 

Indiferent de perspectivă, era clară diviziunea, atât în mediul online, cât și offline. În dimineața morții sale, odată ce am ajuns la școală, mi-am așezat ghiozdanul pe bancă și mi-am auzit colegii, în spatele meu, vorbind despre acest subiect. Deschid telefonul pe Instagram, unde fiecare story are câte un apropo privind moartea sa. Totuși, după toată atenția aceasta, am observat două opinii contrastante: 1) era o persoană care nu avea compasiune și și-a petrecut viața fiind împotriva tuturor care nu au avut aceeași părere asemeni lui. Prin urmare, fiind o persoană oribilă, nu ar trebui să simpatizam cu el și 2) era un tată, un soț, iar în final, nimeni nu merită să moară pentru simpla acțiune de a-și exercita primul amendament: dreptul la a-și exprima opinia politică, chiar dacă nu este una cu care rezonăm. A ucide pe cineva pentru perspectivele sale politice este fascism, indiferent de tabără. Ce rămâne din libertatea de exprimare, pentru care am luptat atât de mult, dacă o protejăm cu arme?

Așadar, este suferința altuia necesară pentru a ne convinge de probleme etice și sociale? 

Consider că motivul pentru care lumea l-a respins pe Charlie Kirk este faptul că nu avea simpatie față de persoanele care nu aveau valorile în deplină concordanță cu ale sale. Și cu toate acestea, cei care nu erau de acord cu el au preferat să manifesteze un comportament și o atitudine asemănătoare cu a sa. Inclusiv celebrând moartea sa, sau mediatizând videoclipul sângeros unde își pierde brusc viața. A fi împotriva violenței armate înseamnă a fi consecvent, chiar dacă agreeezi o persoana politică sau nu.  

Așadar, îl voi cita pe Aristotel: „suntem animale politice; dar un animal politic fără compasiune mai e om?” Este important să condamnăm violența altora fără ură. Bucurându-te la vederea corpului neînsuflețit al unei persoane, și postând despre aceste sentimente în mediul online, mi s-a părut o dovada clară a acestui fenomen de desensibilizare umană.  Văzându-l căzând din acel scaun, ținându-se de gât, mi-a provocat o stare anxioasă, deoarece oricine ar fi fost, este un suflet, o viața pierdută.

Totuși, felul în care mori nu poate fi o scuză pentru felul în care ai trăit.

Adevărul este că Charlie Kirk a afirmat că merită sacrificate persoane pentru a ne păstra dreptul la arme. A continuat prin a defini empatia ca un concept fabricat și slab. 

Dar dacă empatia este un construct social, mai suntem oameni fără acesta? Ce ne face oameni?

Chiar în momentul morții sale, discuta de ce sunt armele benefice pentru societate. În momentul de tensiune în care a cerut să i se dovedească că greșește, a fost ucis brutal. Acest lucru a stârnit multă ură din partea conservatorilor, sărind la concluzia că ucigașul ar fi fost un progresist. Totuși, de orice parte ar fi fost acesta, este clar că doar o persoană fără empatie ar fi putut ucide din cauza emoțiilor puternice resimțite în momentul în care un individ are o opinie diferită față de tine. 

Partea problematică este faptul că acest eveniment ar putea reprezenta un incident, un pretext pentru a stârni mai multă violență în lume. De asemenea, media a acoperit mult mai mult moartea unei singure persoane, cunoscute pentru extremism și lipsa sa de compasiune, decât sutele de morți în urma violenței cu pistoale, războaie, genociduri etc, ceea ce din nou, este un semnal al empatiei selective, și al desensibilizării noastre față de probleme care poate nu ne-ar „afecta direct”, sau nu au o tangență vizibilă cu noi.

Atacul lui Charlie Kirk a fost discutat atât de mult, încât a ajuns a fi inclusiv comercializat și tratat ca pe un publicity stunt. Soția sa pozându-i corpul fără puls, unde se vedeau clar mâinile lui arămii. Un gest foarte insensibil, acesta reprezentând un moment intim, care nu ar trebui expus lumii, mai ales într-o asemenea manieră. Este de menționat că mass media ne-a expus atât de mult la materiale violente, încât este posibil ca ființa noastră să se fi familiarizat cu anumite concepte macabre.

Ceea ce m-a surprins a fost faptul că, un debater cu o perspectivă diametral opusă de Charlie Kirk, Dean Withers, a lacrimat odată ce a fost informat de moartea acestuia. Multă lume a ajuns la concluzia că reacția sa, ar fi un mod de a ne arăta că este de fapt de ideologie conservativă. Poate fi această afirmație o dovadă a lipsa ființei umane de sensibilitate în acest deceniu, fiind de părere că o persoană ar putea fi tristă la moartea unui cunoscut doar cu un anumit motiv/pretext?

Dincolo de polemica despre cine a fost el, moartea aceasta ridică o întrebare mai adâncă: cât de mult mai prețuim noi, ca societate, simplul fapt de a fi viu?

Ce cred eu? Consider că toată lumea ar trebui să sesizeze discrepanța dintre cele două ideologii/partide politice. Este evident ca avem toți perspective foarte diferite, dar ura ne separă. Desigur, ceea ce am vrut să evidențiez prin această introducere este că toți avem mecanisme de autoapărare diferite, și procesăm experiențele în mod diferit, dar ca societate am ajuns să nu mai fim sensibili, și nu mă refer doar la decese.

Aceeași indiferență se vede și dincolo de tragedii. Nu doar în fața morții devenim spectatori, ci și în fața frumosului. Arta de a observa este de asemenea moartă. Lumea nu se mai oprește pe stradă să admire o pictură pe perete. Copiii nu mai desenează cu cretă pe pavaj. Arta este încet-încet substituită de AI: muzica, pictura, animații, voice acting, inclusiv filme. Societatea privește situații triste din lume  și nu mai simte nevoia să ajute, nu mai simte tristețea. „Ei bine, pe mine nu mă afectează personal? Cu ce te afectează pe tine?”

Vreau ca lumea să îmi relateze experiențele lor, interesele, impresiile asupra filmelor sau prozei, o carte pe care au citit-o, ce părere au despre probleme sociale, ce tip de muzică ascultă etc. cu pasiune. Și totusi, acum ne concentrăm doar asupra labubus-urilor, matcha, crumbl cookie și ciocolată dubai. Nu zic că aceste lucruri sunt rele, ci doar identice. Lumea nu mai are pasiuni, interese, sensibilitate. Individualismul se transformă  în colectivism, și devenim toți la fel.  Încercăm să fim cât mai nonșalanti, să nu își dea seama persoanele din jurul nostru că avem sentimente, că facem greseli, că apreciem anumite lucruri, doar pentru un anume statut social, sau pentru a fi perceput mai interesant.

Devenim clone, fără suflet, și AI profită de asta. 

„What shoes are we wearing this summer?” „Which backpacks are trending”. În timp ce oricum toate vor ajunge peste două luni la groapa de gunoi, pentru că ne pasă mai mult de cum ne percep ceilalți decât cine suntem cu adevărat. 

Totuși, am puțină speranță în umanitate:  „I know what I am today, but now what I will be?” 

Văd sensibilitatea și ceea ce ne face unici în orice: în felul în care mâncăm, în modul în care ne îmbrăcăm, în felul în care mergem pe stradă, iar asta ne face oameni. Suntem toți diferiți, chiar și doi gemeni identici sunt diferiți, iar simplul fapt că avem un suflet, nimic nu poate înlocui asta. Suntem toți făcuți pentru a crea și a simți, pentru avea o pasiune legată de viață: de a vedea frumosul în orice. Rasa umană este complexă, și cum, oricum viața noastră este finită, de ce să nu apreciem tot ceea ce ne înconjoară? Să dezvoltăm relații interumane, să vedem, să visăm, să citim, să apreciem.

Presupun că modul în care suntem atât de lipiți de social media ne-a deconectat de viața reală, încât lucrurile care se întâmplă în afara bulei noastre de confort, ni se par ireale, astfel ajungem să ne obișnuim cu această senzație de izolare. Nu mai avem pasiune, iubire și apreciere față de ceea ce ne face suflete cu emoții și pasiune. În loc să privim păsărelele cântând pe strada, stăm cu ochii în ecranul telefonului. De asemenea, poate nu este un trend de desensibilizare umană, ci este o reorientare ca societate asupra altor goluri și priorități. Mai ales în condițiile actuale unde suntem automatizați să muncim non-stop și să consumăm. Fiind axați pe planul economic/personal, este mai greu de a „fi in touch” cu cel spiritual/existențial, de aceea este important să nu privim lucrurile în alb și negru.

Am întrebat câteva persoane din mediul meu dacă consideră că există anumite aspecte pozitive ale desensibilizării umane, cu scopul de a include încă o perspectivă. Am primit câteva răspunsuri care erau de părere că persoanele pot fi mai puțin afectate de relații umane, dar personal, aș interpreta această părere mai mult ca pe un contraargument. Astfel ajungi să manifestezi o atitudine nepăsătoare față de sentimente și persoanele din jurul tău. De asemenea, m-am legat de generalizarea că societatea ca un întreg devine din ce în ce mai indiferentă și out of touch cu partea lor filosofică/existențială/spirituală, și cum regresăm din acest punct de vedere. Consider că propria persoana, fiind mai puțin afectată de anumite frici, evenimente traumatice etc. nu este direct proporțională cu starea societății. 

Am avut dificultăți în a găsi beneficiile acestui fenomen, deoarece vreau să cred că lumea noastră se axează încă, pe a simți totul profund și de a aborda lucrurile atât cu creierul, cât și cu inima.