Dorul este raza caldă de soare și sunetul bicicletei pe pământ, este dulceața bunicii și o îmbrățișare mult așteptată; dar este și un zâmbet pe care nu-l vom mai vedea și răspunsul pe care nu-l vom mai primi.
Cuvântul “dor” este unic limbii române și nu poate fi tradus în altă limbă; un cuvânt atât nostalgic și trist, cât și plin de speranță și care îți aduce aminte de fericirea pe care ai trăit-o odată; este ceva la care te poți întoarce când lumea este prea gălăgioasa. Singurul echivalent este verbul “a lipsi” sau expresia “Îmi lipsești!”, însă este oare același lucru?
Acest cuvânt provine din latină populară, iar în latină clasică, aceasta înseamnă durere – „dolor”. S-a transformat în „dolus”, apoi a devenit, în română, „dor”. Românii sunt singurii care folosesc un substantiv, și anume dorul, pentru ceea ce în alte limbi este exprimat doar prin verbe. Aceasta materializare a conceptului de lipsă, o prezență a absenței, scoate în evidență cât de mult a fost particularizat acest sentiment de către români, care au trecut, de-a lungul istoriei, prin multe lipsuri.
Există o punte, foarte vagă, între prezența și absența pe care o prezintă dorul în existența lui. Dorul înseamnă atât durerea pe care o simți atunci când o persoana nu se mai află lângă tine, dar acesta poate apărea și față de evenimente ce nu s-au petrecut niciodată.
Uneori observăm absența unui obiect, sau unei persoane, deși acesta nu se află niciodată acolo. Acest lucru se întâmpla mai ales în vise; iar când celulele artificiale, imaginate, se apropie una de cealaltă și formează o imagine pe care tu o regăsești doar din colțurile prăfuite ale amintirilor tale, o să te întrebi :“De când îmi este mie dor de asta?”.
Subconștientul lucrează mereu. Acesta analizează, amintește și ascunde lucruri mereu. Prin complexitatea și excepționalitatea care este creierul uman, el are căile de simț intercalate, iar în concertul în care se află sinapsele, instrumentele se îmbină, iar apoi, după ce w muzica creată, o să începi să asociezi săliile întunecoase și scaunele înguste cu vioara lină a artiștilor.
Practic, poți să te întâlnești, prin intermediul visului, cu un coleg din clasele primare, cu care nu ai interacționat așa de des, sau cu mult interes, însă, dorul față de acel moment – inocența și dulcea copilărie – asta este ceea ce îți aduce în fața unor aspecte ce par banale și te fac să-ți fie dor de ele.
Aceste împletituri inofensive ne pot arăta o parte a monedei pe care noi poate nu o vedeam niciodată; partea pe care este mai probabil să o vezi căci, oricât de clară îți este mintea și oricât de nouă este moneda, este partea mai folosită, mai uzată, mai ștearsă, moneda având mereu șanse mai mari de a pica pe o anumită parte.
Poți să pășești pe pietrișul care duce spre gard, și apoi să treci de acesta, să treci prin curte și să ajungi la casa ta, sau mai bine spus a părinților tăi, care încă sunt în viață, încă sunt bine. De ce îți este dor de ei când tu știi că o să îi poți vedea odată ce te trezești din vis? Simți deodată cum gura ți se deschide și printr-un fir de aer te auzi spunând “Vreau acasă”. Vrei acasă? Ești acasă. Atât în vis cât și cu corpul tău fizic, real. Deschide ochii. Pleoapele noastre nu pot să ne ferească în totalitate de lumină, iar noi le lăsăm să intre între mintea noastră tristă care crede ca am rămas singuri și realitatea fericită aflată dincolo de somn?
De ce ne este dor atunci?
“Acasă”. Nu este un loc, ci un sentiment, o amintire. Siguranță și stabilitate. Rareori ne este dor de un loc în sine, de un lucru material; însă o să rămâi surprins de multe ori să vezi că ți-e dor de acel loc, sau lucru, datorită sentimentelor legate de acesta.
Astfel, sentimentele de dor nu se împlinesc oricum. Acesta nu este locul de lângă râu, ci apa care curge zgomotos, sau lin și care strălucește, sau care este tulbure și în care vezi cum se plimba peștii, sau în care vezi pietrele. Nu este un râu oarecare, dar nu este niciodată același, și cu atât mai puțin ele nu se aseamănă. Astfel, nu râul este cel pe care îl cauți, și probabil dacă ai încerca, nu îl mai poți găsi.
Este un râu care curge prin tine si care își caută izvorul prin care să iasă, dar închis într-un spațiu mic acesta se lovește de pereții înalți ai subconștientului și creează valuri. Valuri care într-un final se revărsa în vise.
Visele ne arată lipsuri pe care nu eram conștienți că le avem și dorințe de care nu știam că au rămas neîmplinite.
Uită-te din nou la râul din tine, întinde-ți mâinile, ia dorul și soarbe-l. Poate este dulce.
Lasă un răspuns