A fi auzit. A fi înțeles. A fi văzut. Cu toții avem nevoie de asta. Sunt practic nevoi umane fundamentale și esențiale pentru a ne dezvolta sănătos și armonios. Însă câți dintre noi au aceste nevoi împlinite? Din păcate suntem puțini în această categorie, și asta se resimte nu doar la nivel individual ci și la nivel de organizații și societate.
De ce sunt aceste nevoi atât de importante? Pentru că sunt practic trinitatea fundamentală a nevoilor relaționale de care oamenii au nevoie ca de hrană pe măsură ce cresc și se dezvoltă.
În cadrul ierarhiei nevoilor lui Maslow, două dintre aceste trei nevoi—a fi auzit și a fi văzut—se regăsesc la nivelul Iubirii și Apartenenței (prietenie, familie, intimitate, sentiment de legătură), iar a fi înțeles se situează la nivelul Stimei de Sine (recunoaștere, respect, realizări, o percepție corectă despre sine). Așadar, oamenii au nevoie să se simtă auziți, văzuți și înțeleși pentru că aceste nevoi le confirmă existența, le întăresc încrederea în sine și în ceilalți, și stau la baza conexiunilor autentice.
Cu toate astea, în ciuda importanței lor, aceste nevoi sunt adesea neglijate. Poate pentru că sunt greu de măsurat. Spre deosebire de hrană, apă, bani sau adăpost, nu există un criteriu clar definit pentru „a fi auzit”. Pentru a fi auzit e nevoie de implicare și ascultare activă cât și prezență, iar ăsta e un lucru obositor și dificil pentru majoritatea oamenilor. Uneori chiar inconfortabil, mai ales într-o cultură care pune accent doar pe acțiune, realizări și rezultate, nu pe reflecție și înțelegere. Baby Boomers și mulți din Generația X abia își pot imagina cum e să spună (sau să audă) „Te văd/Te aud/Te înțeleg/Te iubesc.” Pentru ei, sună siropos, opțional, și chiar și indulgent pentru că una dintre credințe este că astfel de cuvinte îi fac pe copii răsfățați și „și-o iau în cap”.
Mai mult, există o nepotrivire cu focusul ierarhiei lui Maslow. Modelele precum cel al lui Maslow evidențiază nevoi „mai generale”, mai ample, dar aceste semnale relaționale sunt adesea considerate automat împlinite. Se presupune că dacă ai prieteni sau familie, aceste nevoi sunt asigurate. În realitate însă, doar în situații rare sunt aceste nevoi complet satisfăcute.
Ele sunt mai degrabă, cum îmi place mie să zic, „linguistic pressure points”, și anume: „Am nevoie să realizezi că exist și că trec prin ceea ce îți spun, am nevoie de empatia ta nu de sfaturile și motivații greu de atins uneori”. Practic, nu am nevoie să rezolvi ceva în mine sau cu privire la mine, doar vreau să mă vezi, să mă auzi, să mă înțelegi.
De cele mai multe ori, nu vrem să fim „fixed”. Vrem doar să fim auziți, vrem să fim văzuți și vrem să fim înțeleși. Pe „hârtie”, acestea par simple, dar în realitate deși mai complexe și greu de atins de multe ori, stau la baza felului în care construim conexiuni și determină dacă lumea ni se va părea sigură—sau demnă de efort—suficient cât să facem față cu brio la provocările care ne așteaptă.
A fi auzit înseamnă mai mult decât să ai pe cineva așezat în fața ta, pe o canapea mult prea comodă uneori, înconjurați de perne decorative și Kleenex. Este de fapt despre acea dorința de „active listening”, acel tip de ascultare în care cuvintele noastre nu plutesc și dispar în aer, ci ajung în cealaltă persoană care ne aude și ne vede așa cum suntem și fără să ne critice. Înseamnă empatie, grijă și dorința de a-i acorda cuiva întreaga ta atenție. Înseamnă că atunci când asculți, urmărești nu doar cuvintele, ci și tonul, expresiile faciale, și emoțiile celuilalt, și răspunzi într-un mod care arată că ai înțeles ce simte și ce gândește.
Ascultă-mi realitatea. Re-alitatea mea.
În sufletele noastre, cred că ne dorim pe cineva care chiar face o pauză—cineva care nu își strânge bagajele mentale și nu pleacă cu gândul în altă parte—ci ia în serios lumea noastră interioară și ne ia pe noi în serios. Avem nevoie de cineva care ne lasă să ne terminăm fraza și nu ne grăbește către un „punct” eficient sau o să își exprime propria părere personală. Cu siguranță știți comportamentul ăla. Privirea plictisită. That subtle eye-roll or exasperated breath™. Corpul, mai ales picioarele, orientate în altă parte. Iar tu încerci parcă disperat să te grăbești să-ți exprimi punctul de vedere, să-ți descrii experiența, emoțiile și cum te simți, înainte ca persoana să te „părăsească” complet. Sau, poate și mai rău, după ce te exprimi, ți se spune: „Nu e chiar așa de grav. Exagerezi.” Sau, „Da, și mie mi s-a întâmplat, hai să-ți povestesc…”. Practic, asta e modul oficial de a ți se ignora gândurile, grijile și temerile, și a te face să te simți și mai aiurea. Dar când această nevoie de a fii auzit este împlinită, ceva în noi se relaxează, și parcă creștem și reușim lucruri pe care nu ne-am fi gândit că le putem realiza, și devenim noi înșine, autentici. Însă când aceste nevoi de bază sunt ignorate, învățăm poate mult prea devreme în viața să tăcem, să ținem părerile pentru noi, să nu ne exprimăm, să nu fim noi—așa cum suntem cu adevărat. De ce? Poate din motive de autoconservare și poate chiar resemnare.
A fi văzut poate este cel mai greu, deoarece trebuie să te aștepți ca cineva să te observe mai întâi. Și, nu, nu e despre nevoia de atenție exagerată sau despre laude; e despre recunoaștere. Oamenii vor ca efortul lor, stările lor, identitatea lor să fie recunoscute fără să fie nevoie să strige în gura mare, sărind în sus și în jos în speranța că cineva îi va observa. A fi văzut înseamnă să te simți real în ochii altcuiva.
Înțelegerea e al treilea pilon și, poate, cel mai delicat. Nu cere nici acord, nici credințe identice. Cere empatie, abilitatea de a interpreta, disponibilitatea de a te așeza pentru un moment în „pantofii emoționali” ai altcuiva. Când cineva încearcă să ne înțeleagă, chiar și în mod imperfect, parcă ne simțim mai puțin străini. Când nu o face nimeni, distanța dintre noi se transformă într-un canion.
Gândiți-vă la personajele negative din filme și cărți. Știu, știu—sunt ficțiune, ce importanță au? Au, pentru că și aceste personaje scot în evidență ce se întâmplă atunci când cineva se simte în mod constant neauzit sau nevăzut—sau crede că motivele lui nu sunt înțelese niciodată. Practic se creează un cerc vicios, periculos şi chiar autodistructiv. Acestei personaje practic internalizează respingerea, resentimentele și izolarea. Iar in timp, amărăciunea se transformă într-o armă letală. Astfel aceste personaje încep să justifice acțiuni extreme ca singura cale de a fi recunoscuți sau de a se proteja pe ei înșiși și/sau comunitatea cu care se identifică.
De exemplu, personajul Joker. Poate fi văzut ca produsul invalidării emoționale. Nu e doar „the crazy clown”—în multe versiuni, decăderea lui spre villainy și nebunie e strâns legată de neglijare, neînțelegere și căutarea disperată a unui sens. Violența lui e, în parte, o modalitate distorsionată de a fi văzut. El spune, în filmul Joker: „Cea mai grea parte a unei boli mentale e că oamenii se așteaptă să te comporți ca și cum n-ai avea-o.” Și, unui social worker, îi spune: „Nimeni nu mă aude, niciodată nu asculți, îmi pui mereu aceleași întrebări.” Nevoia din spate pare să fie empatia. Nevoia de a fi ințeles, auzit și văzut. Întrebarea este dacă poate cineva cu adevărat să-i vadă suferința din timp. Înainte să ajungă un personaj negativ. Înainte de a face victime. Înainte de a deveni el însuși o victimă.
Așadar pare că, în această trinitate fundamentală a nevoilor relaționale, Joker ca și personaj bifează fiecare căsuță:
— Nu a fost auzit. Nimeni nu i-a ascultat suferința.
— Nu a fost văzut. A fost invizibil social, marginalizat.
— Nu a fost înțeles. Boala lui mentală, trauma și filozofia sa au fost ignorate sau interpretate greșit de aproape toți.
Și există mulți alți antagoniști în multe alte filme care trec printr-o experiență diferită, dar într-un fel similară cu cea a Joker-ului, iar povestea lor tragică exprimă de obicei în mod clar lipsa îndeplinirii a cel puțin uneia dintre aceste nevoi fundamentale.
De aceea, în mod interesant, cercetările psihologice sugerează că în general tindem să fim atrași și să empatizăm cu astfel de antagoniști pentru că viața lor reflectă răni emoționale reale cu care poate ne identificăm majoritatea dintre noi, într-un fel sau altul.
Rebecca Krause, doctorandă la Northwestern University și autoarea principală a studiului publicat de Association for Psychological Science, spune: „Our research suggests that stories and fictional worlds can offer a ‘safe haven’ for comparison to a villainous character that reminds us of ourselves. When people feel protected by the veil of fiction, they may show greater interest in learning about dark and sinister characters who resemble them.”
Și când elimini măștile, si pelerinele dramatice, decăderea unui ticălos nu e altceva decât o versiune exagerată a ceea ce fac oamenii reali când se simt neauziți, nevăzuți sau neînțeleși.
Când te simți neauzit, poți deveni retras, închis în tine și, uneori, rebel—mai ales în anii adolescenței. Începi să vorbești mai puțin în conversații și să nu mai împărtășești opinii pentru că „why bother?” Începi să te detașezi emoțional—și uneori chiar și fizic—de familie și prieteni. Începi să te răzvrătești în moduri aparent inofensive, la început: ignori apeluri și mesaje, răspunzi mai încet, faci exact opusul a ceea ce ți se cere. Dar în timp efectele negative pot deveni serioase și te pot afecta.
Când te simți nevăzut, poți deveni perfecționist sau, un „attention seeker” (o persoană care se comportă provocator, șocant sau condamnabil doar ca să atragă atenția). Vei încerca să te faci vizibil dacă simți că altfel „nu ești suficient”. Vei munci peste măsură și vei vrea să fi perfect („Dacă nu pot fi iubit, poate pot fi impresionant. Și atunci voi fi iubit. Poate.). Vei posta mai mult online, să împărtășești mai multe selfie-uri sau stories în căutarea validării. Poți deveni chiar „the class clown” sau „the loud one” din grup. Sau vei face exact opusul: să te micșorezi, sperând că cineva va observa absența ta (și, în cazuri extreme, alcoolul, drogurile sau auto-vătămarea poate vor fi luate și ele în calcul). Aceasta e versiunea reală a antagonistului fictiv care își flexează puterea pentru ca lumea să se uite în direcția lor.
Când te simți neînțeles, poți deveni plin de amărăciune, defensiv sau izolat, iar aici rana e cea mai adâncă, pentru că neînțelegerea seamănă foarte mult cu respingerea. Poți deveni irascibil sau sarcastic. Poți ridica ziduri atât de înalte încât chiar și păianjenii renunță să le urce. Poți presupune că ceilalți „tot vor înțelege greșit” și încetezi să te mai explici. Poți să te refugiezi în a visa mereu cu ochii deschiși, ficțiune, video games sau independență extremă. Aceasta e versiunea mai tăcută a unui villain care țipă: „Nimeni nu mă înțelege, așa că de ce m-ar interesa ce li se întâmplă lor?”
De asta am vrut să vorbim despre antagoniști în acest articol. Deși par să fie doar figuri ficționale, ei reflectă, adesea la modul exagerat, comportamentele pe care oamenii le pot manifesta în viața reală. Diferența e că ficțiunea de obicei le arată la suprafață, direct și clar, pe când oamenii reali rareori explodează imediat; mai întâi produc o implozie—strâng frustrările, durerea și neînțelegerile în interior, dezvoltând resentimente și poate chiar izolându-se. Numai după această acumulare dureroasă a resentimentelor și rănilor, uneori ajung să și reacționeze, iar efectul trăirilor interioare devine vizibil și în exterior, uneori chiar cu urmări dramatice, așa cum vedem în ficțiune la răufăcători.
Matematica emoțională, însă, e identică:
Neglijare → Durere → Auto-protecție → Izolare/Comportamente extrovertite exagerate → Comportament problematic.
În final, am vrut ca acest articol să fie simplu de înțeles, dar totodată să ajute la recunoașterea unor comportamente negative care pot fi efectul faptului că nu ești auzit, văzut și înțeles. Iar împlinirea acestor nevoi esențiale nu ar trebui să fie ignorate. Aceste nevoi nu sunt indulgente, nici mici răsfățuri. Ele ar trebui, fără îndoială, să fie esența conexiunii umane și a supraviețuirii emoționale.
Personajele negative sunt create tocmai pentru a dramatiza ce se întâmplă atunci când aceste nevoi nu sunt împlinite în mod real. Pentru că, deși majoritatea oamenilor rareori forțează lumea să le recunoască în mod extrem—un comportament care ar fi absolut greșit și tragic—traiectoria pare sa fie aceeași în miniatură: retragere, rebeliune, autodistrugere și distanțare emoțională (și fizic). Un efect clar al neglijenței.
A acorda atenție reală—ca și părinți, profesori și prieteni—să asculți cu adevărat, să recunoști prezența cuiva și să încerci să înțelegi realitatea interioară a unui copil, a unui tânăr este vitală și poate preveni căderea acestuia. Și totul ar trebui să înceapă în copilărie, pentru că atunci creierul și inima noastră învață dacă lumea ne ascultă, ne observă și ne înțelege, stabilind tipare care țin o viață întreagă.
Ca și consecință, lipsa împlinirii acestor nevoi fundamentale și relaționale, crează o platformă aproape sigură în facilitarea transformării unuii om la început funcțional și sănătos într-un personaj negativ al propriei vieți și implicit al societății.
Lasă un răspuns