Jumătate dintre adolescenții și tinerii din România declară că s-au confruntat cu depresie sau anxietate în ultimele luni, arată un studiu realizat în cadrul proiectului Parteneriat pentru Sănătate Mintală în 2024. În ziua de azi, auzim aceste procente repetate la nesfârșit, atât de mult încât uităm de unde provin. Ce este, de fapt, anxietatea? Ce poate afecta atât de mulți oameni și atât de grav, în afară de cea mai puternică frică a ființei umane… frica de moarte?
Denumirea de thanatofobie se trage de la zeul grec al morții, Thanatos. În mitologia greacă, acesta personifica moartea, în timp ce sufletele decedaților erau conduse spre lumea subpământeană de Hermes, în rolul său de ghid. Această teamă se datorează mai ales unei incertitudini, iar oamenii, de-a lungul timpului, s-au folosit de artă pentru a da chip necunoscutului. Ori de câte ori ne confruntăm cu un gol, cu lipsa unor informații, creierul nostru încearcă să îl umple, să construiască o realitate în care să creadă, iar mijlocul folosit pentru a o concretiza este, de obicei, pictura.
Lucrările de artă ce abordează această temă pot fi recunoscute cu ușurință după prezența unor elemente specifice. Craniul, probabil cel mai cunoscut simbol, este adesea plasat lângă obiecte ce indică bunăstarea materială, pentru a arăta că totul se termină într-un final și că toată munca va fi irelevantă într-o zi. Clepsidra și ceasul, instrumentele măsurării timpului, sunt o reamintire a faptului că existența noastră este finită, o înfățișare vizuală a lui memento mori, iar fumul unei lumânări stinse sugerează efemeritatea vieții.
Toate aceste idei și motive se regăsesc în mai multe mișcări artistice, dintre care se remarcă trei mai importante:
Vanitas este un stil de pictură din secolul al XVII-lea ce presupunea un exercițiu de natură moartă, al cărui scop era acceptarea destinului.
Dansul Macabru a fost un curent din perioada medievală ce a produs reprezentări ale scheletelor dansând cu oameni de toate rangurile sociale, pentru a arăta că toți avem parte de aceeași soartă.
În final, avem expresionismul, al cărui reprezentant de seamă a fost Edvard Munch, cunoscut pentru tabloul Strigătul, realizat prin linii și culori haotice și distorsionate, stil caracteristic acestui curent, pentru a reda sentimentul de izolare și angoasa existențială.
Rămânând în spectrul fobiilor patologice umane, una dintre cele mai răspândite este scopofobia, sau teama de a fi privit și observat de ceilalți. Aceasta se regăsește în numeroase lucrări de artă, ceea ce conduce la un paradox: artiștii scopofobi, care se temeau cel mai mult de invadarea intimității lor, au creat opere rămase în istorie, oglinzi ale sufletului și gândurilor lor, pe care le poate privi oricine. Printre acestea se numără Îndrăgostiții și Fiul omului ale lui René Magritte, un maestru al disimulării identității, ce folosește diferite obiecte în operele sale pentru a ascunde chipul personajelor.
Tot în această cheie, Frida Kahlo a surprins în Coloana fracturată durerea fizică și vulnerabilitatea extremă trăite în urma accidentului său, o expunere forțată a sinelui, în care privirea celorlalți devine apăsătoare asemenea unor cuie, judecând și rănind. Tabloul poate fi citit și ca o mărturie a disconfortului de a fi văzută în toată fragilitatea sa.
Dacă vorbim de simboluri recurente ale scopofobiei în artă, cel mai important este ochiul omniprezent, ce apare atât în literatură, în romane distopice precum 1984, cât și în pictură, cu precădere în operele lui Salvador Dalí. De exemplu, în filmul Spellbound, regizat de Alfred Hitchcock, celebru pentru ecranizările sale construite pe frici fundamentale ale oamenilor, există o secvență de vis al cărei decor este dominat de un panou imens acoperit cu ochi pictați de Dalí, pentru a accentua sentimentul că suntem mereu urmăriți.
Asemenea lui Hitchcock, mulți regizori de filme de groază se folosesc de diverse tehnici ce acționează sub conștiința noastră pentru a activa fobii de care suferim cu toții, într-o anumită măsură. Infrasunetele, frecvențe foarte joase (sub 20 Hz) imperceptibile urechii umane, sunt simțite de corp ca vibrații ce provoacă greață, amețeală și o senzație inexplicabilă de groază. Unghiul olandez se referă la înclinarea și rotirea camerei în jurul propriului ax, imagine pe care creierul o asociază cu un pericol iminent. Există, de asemenea, cadrele foarte apropiate asupra unor obiecte, sau încadrări restrictive ce ne constrâng să ne concentrăm pe detalii minuscule, accentuând sentimentul de claustrofobie, indiferent cât de intens suferim de aceasta în viața de zi cu zi.
Chiar dacă par terifiante, aceste tehnici reprezintă o formă valoroasă de terapie prin expunere, menită să ne ajute să depășim fricile care ne rețin de la a trăi așa cum ne dorim. Fenomenul de eliberare și acceptare a acestora este cunoscut sub numele de catharsis, provenit din grecescul katharsis, ce înseamnă purificare sau curățare.
Lasă un răspuns